Prima dată când m-am urcat într-un lift aveam puțin peste trei ani și eram cu mama. Mergeam la Dora, verișoara ei, care locuia undeva prin Berceni, într-un bloc de zece etaje, confort 2. Construit, probabil, în anii ’60, avea apartamente mici, semidecomandate și un balconuț pe care nu mă lăsau niciodată să stau.

Ce mă fascina însă nu era faptul că Dora stătea în cer, la etajul 9, ci… liftul.

O cutie strâmtă ca un copârșeu, ca un palton din lemn, care mi se părea atunci că miroase teribil a vioară veche și a moarte.

Știam ce aromă are o violină, pentru că pusesem mânuța pe una, era a unui prieten de familie, iar parfumul ei, uscat și iute, mi-a rămas în minte și azi…

Îmi era groază de lift, dar îmi plăcea la nebunie în același timp.

„Maaa-maaa!”, miorlăiam. „Cum urcă ăsta?”

„Are niște cabluri”, răspundea ea și chipul îi era în tavanul cu beculeț. De la înălțimea mea îi vedeam barba, gura frumoasă care vorbea și părul negru, făcut permanent, numai bucle.

„Și cine le trage?”

„E un om acolo!”, mă păcălea ea. Ori nu știa să-mi explice mecanismul, ori voia să scape de mine.

Ei, treaba asta cu omul care trage liftul mă tulbura până la bălbâială, cu toate că nu mă bâlbâiam! Nu mai puteam de curiozitate și, de fiecare dată când intram sau ieșeam din cutie, mă străduiam să privesc prin mica fantă de la picioarele noastre sau pe cea de sus, de deasupra capetelor.

Sus se vedeau niște becuri. Jos, cablul care se bălăngănea ca un maț ieșit din trupul liftului.

Pentru mine, acea priveliște era o poartă către o lume a îngerilor cu degete de gheață și aripi care miros a lumină.

Lumina din mintea mea de fetiță avea parfum de crin și era dulce.

Mama nu mă lăsa. „Hai odată, că nu avem voie să ținem ușa deschisă!”

Când am crescut mai mare, avem deja cinci ani, mama mă ridica de subsuori și zicea: „Apasă pe 9!”

Nu știam care e, nu cunoșteam cifrele, dar puteam să număr butoanele rotunde și negre pe care era scrijelită câte o cifră. Puneam mereu la socoteală și parterul, așa că de fiecare dată ajungeam la 8 și urcam un etaj pe scări. „Iar ai apăsat unde nu trebuie”, zâmbea mama.

Când venea și tata cu noi eram și mai fericită, pentru că el accepta să mă dea cu liftul de mai multe ori, spre disperarea mamei, căreia îi era teamă să nu cădem în gol (cum?) sau să rămânem blocați acolo.

Și cum suna numele lui! Pfai de mine! LIFT! Îl scoteam din guriță îndoind limba și azvârlind-o spre dinții încă neschimbați. Lift! Lî i fî tî! LIFT!

Hotărât, cuvântul ăsta era magic și știa multe despre mine. 😉

Cum pornea, auzeam o mârâială, o huruială și, după o zvâcnitură, ne ridicam spre cerul care nu se vedea, dar îl simțeam deasupra.

Liftul era viu. Auzea tot ce vorbeam despre el și ne citea gândurile. Prin pereții lui, căptușiți cu lemn care mirosea un pic și a Gara de Nord, pulsau vene cu sânge. Așa credeam!

Mama mă speria mereu: „Dani, o fetiță care n-a fost cuminte a căzut acolo, în puț, și s-a zdrobit în mii de bucățele…”.

Îngrozită, o priveam cu ochii mari, scoși din orbite:

„Și? A durut-o rău?”

Până să răspundă mama ceva, tata, cu ironiile lui:

„Nuuuu, râdea cu gura până la urechi!!”

În 1980, ne-am mutat în Militari. Măiculițăăă! Când am văzut că avem un liftuleț nou-nouț, m-am bucurat de ziceai c-am primit nu știu ce premiu.

Asta era joaca cea mai spectaculoasă. Împreună cu încă două prietene, am scos sufletul liftului! Săracul!

L-am cercetat, am aflat ce e cu butonul de alarmă (suna!), am învățat să deschid ușile în mers și să mă blochez unde am chef, apoi să pornesc din nou.

În următorii ani, liftul din Poarta Albă nr. 1-3 nu mai avea absolut niciun secret pentru mine. Știam să merg cu ușile deschise, punându-mi bascheții pe brâul din tablă verde care se afla la baza podelei. Atunci se stingea și lumina, iar senzația era de zbor și de lucru strict interzis. Chiuiam, urlam, bubuiam.

Ha? Adolescentă? „Jaj, Istenem! Dracu-n sandale”, vorba Bențoaiei, care nu se urca nici picată cu ceară în lift.

Liftul meu nu se supăra niciodată pe mine, chiar dacă-l chinuiam! Îi trânteam ușile, dădeam cu șutul în el când nu pornea, îl certam și-l înjuram de cabluri, de contragreutate și de alte chestii tehnice despre care auzisem la tata.

În 1986, i-am lipit pe pereți, cu prenadez, un afiș cu Ceaușescu și cu superba de nevastă-sa, în care cele două elemente din conducerea țării aveau ochii cruciș și svastici pe frunte, plus tradiționalele: Jos Ceaușescu! Și… scuipați aici!

Cine intra în lift slobozea printre dinți mucozități colorate, colecționate din toate alveolele pulmonare, direct pe svastica celui mai iubit fiu al patriei.

După ce m-am plictisit de liftul de la blocul nostru și i-am scris pe uși (Dana + Luke = Love sau Dana + Horace = Iubire totală), am trecut și la lifturile vecine. Păzea!

Însă joaca „cea mai și cea mai” era la lifturile moderne din blocul de 17 etaje de la Lujerului. Ușile erau ca-n filmele americane. Automate și cu deschidere laterală. Fâșâiau plăcut, aproape intelectual. Îmi imaginam că în blocul ăla trebuia să locuiască numai artiști, profesori, compozitori și balerine.

Aiurea! 🙂

Toată ziua ne făceam de lucru pe-acolo. Până ne-a alergat un dement cu un par în mână. Urla după noi că ne rupe picioarele dacă ne mai prinde la liftul lui.

Al dracu! Auzi! Liftul lui!

A doua zi, drept răzbunare, că nu degeaba eram nepoata Bențoaiei, am lipit în interiorul cabinei o coală de hârtie pe care am desenat un urangutan care zbiară: „Ăsta e liftul meu!”

Și i-am dedicat patru înjurături speciale cum n-a pomenit în viața lui.

Dar când am ieșit în mare viteză pe ușa blocului, m-am împiedicat de prag așa de rău, că am zburat doi metri în față, pe burtă. Mi-am zdrelit serios genunchii, și așa bubuiți în alte dăți, coatele, palmele și… știu că nu vă vine să credeți (nici mie nu mi-a venit atunci!!) burta până la sâni. Mi se ridicase tricoul.

Eram toată numai sânge și zâmbete. A fost ultima oară când m-am dat cu liftul ăla mișto și toată vara am avut semne pe trup de la căzătură.

De atunci, m-am urcat în sute de alte lifturi din București. Lifturi bătrâne, de pe Calea Victoriei și Magheru, lifturi cu dantele de fier forjat, ca niște dricuri, lifturi cu oglinzi sau fără, cu pereții rupți, de puteam atinge zidurile cu palma, lifturi curate, ultramoderne, luminoase, dar și lifturi împuțite în care găseam căței (Ghencea), pantofi aruncați, sticle goale de bere, pișat sau gunoaie.

Lifturi cu personalitate sau mediocre, ca și oamenii… 😉 Lifturi cu de toate!

Dar niciunul dintre ele nu a fost ca liftul care mirosea a vioară și a moarte.

DFM 2 iulie 2026