Era frumoooos și se îmbrăca mereu în alb. Aducea cu Alain Delon în tinerețe, numai că Orațiu privea lumea prin cel mai straniu și limpede verde pe care-l întâlnisem vreodată până atunci.

Pielea albă, presărată cu pistrui fini, părul negru-albăstrui, nas cuminte, bărbătesc. Când zâmbea, mi se făcea rău și-mi țiuiau urechile. Inima-mi bubuia-n cap și picioarele o luau razna. Nu, nu se înmuiau, ca la alte fete, nuu! Ar fi fost mișto așa! Mie-mi venea să dansez step, repede-repede. Aoleu, mamă! Norocul meu era că-l vedeam rar, și atunci, comunicam lapidar: „Bună, bună!”


Orațiu. Așa-l striga lumea, dar, v-ați prins, pe el îl chema Horațiu. H-ul, însă, nu se mai auzea, dar la cât de superb era, putea să-l cheme și Dromichete. Nu importa.
Paișpe blocuri pline de codane din Militari-Lujerului-Armata Poporului erau înnebunite după el. Îl iubeau și străzile și lifturile și toți copacii din cartier. (Evident, pe ziduri toate scriam aceeași tâmpenie: Horace+ Dana, Lala, Nuța, Claudia Vasilica, Corina sau… Gianina = LOVE.
Pe ușa de la lift scrijelisem, să vadă el (și alții!), D+H.
Eram așa de mândră! Pffuai! D+H! Amor, ce mai!
Dar nu vedea nimeni „postarea” mea. Poate doar femeia de serviciu, tanti Meoara, care ne înjura cu plăcere de fiecare dată: „Hir-ați ai dracu dă idioți cu scrisu vostru! Dă nu vă prinz io într-o zi, vă bat dă vă cacaț prune!”
Eu râdeam ca proasta, dar inima mea făcea „trilulilu, lilu-la, trilulilu-lilula”.
Păcat că nu l-ați văzut și voi cum era el atunci, că mi-ați fi dat dreptate.
Orațiu era mereu parfumat și, când trecea pe stradă, toate fetele știau:

„Aaaaaaaai de minee! A fost Orațiu p-aici.”
Noi, puștoaicele, ne străduiam să aflăm în ce lună e născut (o fi berbec? rac? sau leu?). Ne potrivim? Nu ne potrivim? Făceam scheme.
Orațiu? Nici nu ne băga în seamă. Doar, cum v-am povestit mai sus, „bună, bună, pa!, ce faci?”
Aaa, păi dacă apuca să-mi zică: „Ce faci?”, dădeam în bâlbâială, mi se oprea respirația și nu mai eram în stare de nimic. Gata!
Îmi amintesc că mă chinuiam cu niște exerciții de clasa a opta. Ni le dăduse profa de mate, la școală. Împreună cu prietena și colega mea de clasă, Lala, de la etajul cinci, am ros paișpe creioane, am rupt douăzeci de foi de caiet și tot n-am reușit să rezolvăm porcăria aia de ecuație.

„Nu iese, fată! Ce ne facem?”, am întrebat-o epuizată, cu gândul la o vafă de vanilie, nițel topită…
Lala, mai orientată-n univers, zice: „Azi vine Orațiu pe la noi, la Jeorjică Pect (ăsta era frate-su). O să-l rog să ne ajute. Ăla precis știe, că e la liceu, și e foaaarte deștept!” Orațiu era cu trei ani mai mare decât noi.
M-au trecut toate apele. Eram sfârșită, de emoții, îmbrăcată prost și ușor tâmpită.
„Când vine?”
„Nu știu. Așteptăm…”
M-am dus la baie, mi-am dat cu apă rece pe față și… chiar în clipa aia a sunat el la ușă. Aaa, dar nu v-am spus despre soneria lor. Adusese domnul Dragotă senior o trompetă de locomotivă (sau de vapor?) și o montase fain-frumos deasupra ușii de la intrare. Nu știu de unde naiba făcuse rost de ea. El avea un somn greu și o pusese acolo ca să-i audă pe feciorii lui, când se întorceau noaptea, și nu aveau chei la ei. Vă rog să mă credeți că, atunci când suna careva, se auzea până la Lujerului, la cofetărie, și zăngăneau toate ferestrele blocului. „Tuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu!”
Ei, și în clipa aia a sunat Orațiu. Era să fac un splendid atac de cord.
Lala s-a dus, țup, țup, să-i deschidă, și i-a explicat rapid necazul cu X și Y. Doamne! De-odată a început să ningă cu flori de cireș și să miroasă în aer a vanilie și a iarbă crudă. Așa simțeam eu, firește.
Orațiu a râs, („aaa, e simplu!”) a cerut un creion, s-a uitat nițel la ecuație și, în trei minute, i-a dat de cap. Pfff! Îl priveam amândouă ca pe un zeu al matematicii.

„Mă, ați înțeles? Dano? Ești atentă? Lala! Eu cu cine vorbesc? Deci x egal cu…?”
Apoi a plecat… Bum, ușa!
Au trecut anii, ne mai vedeam prin cartier, ne salutam. Și atât.
Când am început să lucrez în presă, la radio, l-am revăzut pe la conferințe de presă și diverse evenimente. Era cameraman la o televiziune. S-a bucurat că m-a întâlnit, am povestit, am înjurat guverne și ne-am plâns de stresul și de salariile de mizerie din presă. Am rămas prieteni.
De atunci, nu l-am mai văzut. Sunt vreo 27 de ani.

Dar Orațiu mi-a rămas în minte ca o lumină verde, o ecuație pe care n-am fost în stare niciodată s-o descifrez.
Hârtiuța cu rezolvarea exercițiului încă o mai am…

Dana Fodor Mateescu, 25 august 2022

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!