Autot Cătălina Lupu
După 35 de ani am amintirile vii. Amintirile urlă de durere și de neputință! Urlă de frică! Eram la liceu când mi-am dorit o rochie roșie de catifea. Și nu orice rochie! O rochie pe care o văzusem într-o vitrină pe Magheru, într-un magazin, mic, după biserica Italiană. O rochie mulată, scurtă. Prea decadentă pentru vremurile acelea, prea scumpă pentru părinții mei. Eram tânără și visam că totul e posibil! Era iunie 1990.
M-am întâlnit cu mama la Piața Unirii la metrou, ea venind de la serviciu, eu de la liceu, cred. Mama mea este foarte frumoasă. În tinerețe era superbă, o frumusețe amestecată între Sofia Loren cu Monica Bellucci! O și văd îmbrăcată în rochia albă de dantelă, făcută de ea, încălțată-n pantofii cu toc de 9 cm., Guban, luați de vis-a-vis de Poliția Capitalei, de pe Calea Victoriei. Mergeam împreună, să-i arăt rochia visurilor mele. Îmi promisese că mi-o cumpără când ia leafa.
Nu am mai apucat. În pasaj la Universitate… erau minerii. Oamenii pământului, negri de la cărbunele din șut, negri de la supărările și frustările lor, negri de la aburii alcoolului. Minerii veniți la București să instaureze noua ordine. Minerii veniți să facă „curat” printre studenți și intelectuali, la ordinul lui Iliescu.
Poveștile vremii le știți cu toții… Nu-s frumoase și nici cu final fericit!
A mea este!
Mama m-a apărat ca o leoaică de specimenele apărute-n cale. Ea fiind o posibilă victimă pentru agresorii fără discernământ. Din senin, a apărut un bărbat care ne-a condus la metrou. Ne-am îndreptat către casă… fără a ne spune prea multe. Rochia? Nu a mai contat! A contat că am scăpat nevătămate din nebunia acelor zile.
O perioadă am evitat centru Bucureștiului, de la liceu veneam direct acasă.
Cam așa o să arate străzile în cazul în care prind curaj unii ce cred că România e peluza ultrașilor. Minerii de ieri, oamenii lui Potra, azi.
Nicușor nu poate să fie șef de galerie, cum nici Simion nu poate conduce o țară!
Autor Cătălina Lupu– 6 mai 2025