„Ce este strâmb, nu se poate îndrepta, și ce lipsește, nu poate fi trecut la număr.” – Ecleziastul

Au trecut de atunci 35 de ani. Și vor mai trece, iar lumea va uita ce a fost. Toți vor uita cum un președinte de țară, Ion Iliescu, a chemat minerii din pământ, ca să facă ordine în Piața Universității din București. „Ordine” însemnând teroare, bătăi până la schilodire, mutilare, distrugerea unor instituții publice și haos. Îmi amintesc cu groază de zilele acelea, pentru că am văzut cu ochii mei iadul. Am scăpat ca prin urechile acului. Am fost un om norocos. Alții, însă, n-au avut șansa mea.

Cei care v-ați aflat în treacăt prin centrul Bucureștiului în acele zile cumplite, vă mai amintiți de pensionarii și gospodinele care-i aplaudau pe ortaci la fiecare colț de strada? Sângele și urletele de groază ale nefericiților bătuți, toate astea îi ațâțau, îi întinereau, le dădeau putere. Violența asta era ca un coctail de vitamine pentru un organism slăbit.

Eu nu pot uita imaginile acelea! Mi-au rămas în interior și nu pot scăpa de ele nici acum.

Un tânăr în blugi, slăbuț, student probabil la Arhitectură, pentru că avea la el un echer mare, linii și planșe, era călcat în picioare, în fața fântânii de la Universitate. Nimerise și el, săracul, pe acolo… Poate avea cursuri. Nu i se mai vedea fața de atâta sânge! După ce l-au lăsat fără suflare, minerii s-au pișat pe el și pe planșele lui. Mi s-a încrețit carnea pe mine și m-am gândit la mama lui…

Apoi, altă scenă înfiorătoare, aproape de biserica Sfântul Gheorghe Nou. O florăreasă, – o țigancă, da! dar om și ea, cu suflet și carne!- era târâtă pe trotuar, de păr. Țipa, ca din gură de șarpe, femeia. Unul dintre mineri, beat bine, i-a rupt bluza și a izbit-o cu bocancul drept în piept. Apoi, altul, a lovit-o cu toată puterea, cu o bâtă, peste țâțele moi, care alăptau… Am văzut cum i se crapă pielea și începe să-i curgă lapte cu sânge din sfârcuri. Mi s-a făcut rău! Din spate venea urlând și bărbatul ei, s-o salveze. Omul a tăcut rapid, după ce a primit un levier (cred!) în burtă.

Am fugit, cât am putut, spre Unirii. (n.m. Dana Fodor Mateescu) În zilele acelea de coșmar erai terminat (sau terminată!) dacă purtai un tricou cu Metallica, Iron Maiden sau Sex Pistols. Dacă aveai blugi. Plete. Geacă de piele. Dacă țineai în mâini o mapă și păreai student. Dacă îndrăzneai să zici ceva…

Desigur, printre cetățenii din centru se plimbau și instigatorii, cei care le stârneau pe gospodine, pe femeile de la APACA și pe dragii pensionari care dădeau cu „Huooo” de fiecare dată când trecea prin fața lor unul cu mutră de intelectual.

Dar masa asta ușor manipulabilă, mai era stimulată de ceva. Cetățenii „de bine” ai patriei n-o făceau de capul lor, din spirit civic sau convingere politică, ci și la îndemnul isteric al unor ziariști care au „luptat” mult în acea perioadă pentru discreditarea fenomenului Piața Universității, pentru multilarea și murdărirea lui, ridicându-i în slăvi pe neocomuniștii aflați la putere.

Nu trebuie să-ți faci abonament la bibliotecă pentru a lua la puricat ziarele vremii și să te convingi că așa este. Din nefericire, pentru acești oameni care au condus instituții de presă și colective redacționale, memoria Internetului le poate pune oricând oglinda în față. Având acest instrument puternic, dar și diabolic, în mână, acești oameni au încercat din toți rărunchii să deturneze scopul Revoluției și, în parte, au reușit să readucă și să reconfirme structurile comuniste atât de cimentate în timpul regimului Ceaușescu.

Pe acești ziariști cine-i judecă? Pe mulți dintre ei îi vedem și azi la televizor, taie și spânzură, dau lecții de democrație, morală, deontologie (m-ar bufni râsul, dacă n-ar fi o dramă!) au conturi, vile, mașini luxoase și, în general, îi doare-n dindărăt de semenii lor.

M–au bătut pentru că sunt „brunet”

Elena Necula locuia, in 1990, pe strada Luca Stroici. Femeia spune, cu lacrimi in ochi, ca minerii au intrat peste ea în casa si au luat-o pe sus acuzand-o ca găzduieste legionari. „Am fost bătuta, tăvălită, dusă cu forța în Piața Universității, unde, iar am fost bătută cu bocancii. Două luni de zile am stat arestată, fără să știu de ce. Dormeam pe cimentul rece. Acolo m-am îmbolnăvit grav”.

Dumitru Feraru este sofer profesionist din 1976. Pe 13 iunie se ducea la serviciu. La statia de tramvai de la Sfantul Gheorghe a fost inconjurat de 20-30 de mineri care au tabarat pe el cu topoare si furtunuri cu bile. Cand isi aminteste il podideste plansul: „Eu nu am avut nici o treaba cu Piata Universitatii, ma duceam ca omu’ la lucru. M-au vazut ca sunt mai brunet si au zis ca sunt tigan. Au dat in mine pana cand au obosit. Tasnea sangele ca arteziana. Ziceau: scoate, tigane alba-neagra, scoate-o, s-o vedem! La un moment dat, am cazut fara suflare si m-am trezit zob, la spital. Am trei fisuri craniene. Cand se apropie 13 iunie, in fiecare an, mi se zbarleste carnea pe mine de groaza !”

„Sotul meu s–a dus in centru si a murit la chemarile lui Iliescu”

Maria Dunca este sotia lui Gheorghita, care a fost impuscat in ziua de 13 iunie ’90.  „Pe data de 15 iunie sotul meu a decedat la Spitalul de Urgenta. Nu am aflat nici pana acum cine l-a impuscat si de ce a tras in el. Era strungar la fabrica de sticla. A iesit din casa la 23.30, dupa aparitia lui Iliescu la televizor.  Gheorghita a fost gasit pe Calea Victoriei si nu avea nici un act la el. A apucat intr-un moment de luciditate sa spuna pe litere cum il cheama si numarul nostru de telefon. Am fost chemata. M-a recunoscut. N-a participat la miscarile din Piata Universitatii, el s-a dus in centru la chemarile lui Iliescu, atunci cand acesta a spus: oameni de buna-credinta iesiti sa putem salva situatia !” […]

Deși au trecut trei decenii, nimeni nu a fost găsit vinovat pentru cei patru morți, cei aproape 1400 de răniți și cei peste 1200 de reținuți ilegal. Dosarul Mineriadei – în care sunt inculpați printre alții și Ion Iliescu, Petre Roman și Gelu Voican Voiculescu – a fost trimis înapoi la parchet pe motiv că procedura nu a fost respectată, multe probe erau nule și anchetatorii au încălcat dreptul la apărare. E atât de…mioritică treaba…Cum găsirea adevărului e complicată și e dureroasă, ne-au rămas comemorările, mult mai ușor de organizat și cu ceva vizibilitate pentru politicieni.

La peste 30 de ani de la acea vară fierbinte cu iz de gaze lacrimogene și abataj în țeftul Capitalei, autoritățile au scos la iveală filmări unice, cu oameni plini de sânge, cu buzele și dinții zdrobiți, bătuți de armată, poliție și mineri. Și dintr-o dată mi s-a făcut frig.

Ce vor consemna manualele, peste decenii, despre Piața Universității mi-e groază să mă gândesc, într-o țară în care trecutul se schimbă odată cu fiecare guvern.

În articolul intitulat „Secretele Mineriadei: 1990, manipulări feseniste ca la carte”, publicat în Adevărul din 1 iunie 2010, jurnalista Ana Maria Onisei readuce câteva din personajele actuale nelipsite de pe ecranele televiziunilor, la momentul iunie 1990. Ce scriau, dar mai ales ce gândeau ele atunci. Iată mai jos un fragment preluat de pe adevărul.ro:

„Corina Drăgotescu şi „domnul Iliescu al nostru” Corina Drăgotescu a refuzat să explice iubirea pe care o purta „democraţiei originale” şi textele scrise în genunchi, în raport cu Puterea din 1990. „E treaba voastră dacă vreţi să trăiţi în trecut. Eu vreau să trăiesc în viitor”, a fost singurul comentariu al jurnalistei înainte de a închide telefonul. Corina Drăgotescu milita pentru o „democraţie originală“ Cuvintele aşternute de ziaristă în „Adevărul” se pliau perfect peste cadrul de gândire al lui Ion Iliescu. În dialogul cu ambasadorul sovietic Evgheni Tiajelnikov, la 27 decembrie 1989, viitorul preşedinte al României menţiona că se vor încuraja mai multe curente politice în cadrul Frontului Salvării Naţionale, ci nu un pluripartidism veritabil (care îngrijora Moscova). Slăvindu-l pe „domnul Iliescu al nostru” în lupta cu Ion Raţiu, Corina Drăgotescu scria, la începutul anului 1990, un text halucinant: „Revoluţia din România a fost unică în lume şi nu văd de ce nu am fi în continuare unici prin instituirea unei noi forme de democraţie. Oare democraţia reflectă o doctrină cu caracter închis, putând să funcţioneze numai prin sistemul clasic al partidelor?”

Mărturii care dor

„Si acum simt durerea cu care ma invirteam prin centru văzând distrugerile si urmele de gloante de pe cladiri, uimirea si dezamagirea. Ca toti romanii din afara am urmarit cu atentie si tensiune evenimentele din Romania din Decembrie si cu multa uimire ce s-a intimplat in Iunie. Tin minte ca eram convins ca cei de la Universitate sint niste vagabonzi, anarhisti care cauta sa mentina haosul cu orice pret. Presa, o parte a ei, a manipulat.
Cind l-am intilnit pe Bogdan in August…si asta tin minte parca a fost ieri…purtam o pereche de jeans Levi’s decolorati, un t-shirt verde deschis pe care era scris “The fruit of the loom” ocheleri de soare Ray-Ban si un ceas Omega la mână. Bogdan s-a uitat lung la mine si mi-a spus: Baaa, in urma cu doua luni daca mergeai asa pe strada te omorau!”- Ervin Leibovich.

„Eu, tocmai ieșisem de la serviciu și aveam, pe vremea aceea o cămașă, pe care scria „US Army”. Era suficient pentru a fi luat la întrebări de mineri. Abia am scăpat, după ce am sărit într-o curte de pe bd. Ana Ipătescu. Alții n-au avut norocul meu. Întrebați-l pe Ene Viorel, președintele Asociației Victimelor Mineriadelor câte găuri a avut în cap de la bâtele ortacilor sau pe unii care au zăcut inconștienți luni de zile, după spectacolul dat cățeii lui Iliescu!” – Costin Ion

„Vinovaţii sunt bine-mersi…”

Le-a fost dat să moară pe stradă într-o zi călduroasă de 13. Împuşcaţi, bătuţi, loviţi, scuipaţi, huiduiţi, aşa cum unora le e dat să ducă o viaţă ferice, să conducă destine, să se bîltîcîie în maşini luxoase, sprijiniţi în dreapta de gagică şi în stînga de celularul ultimul tip.

Preşedintele AVMR, Viorel Ene, se străduieşte de ani de zile să dea publicităţii un adevăr pe care, se pare, că-l ştie o lume întreagă, dar toţi se prefac că nu-l cunosc. A scris kilometri de petiţii, memorii, a solicitat audienţe la procurori şi miniştri, a făcut greva foamei pînă s-a plictisit. „A trecut atîta timp şi vinovaţii sunt bine-mersi. Nimeni nu e răspunzător de morţii din 13-15 iunie, nimeni nu ştie nimic, toţi au lacăte la gură. Am dovezi, casete video, declaraţii ale martorilor şi ale celor care au fost arestaţi şi bătuţi bestial. Sîntem mereu amînaţi. Şi cine are acest interes? Prin protestele noastre de acum încercăm să atragem atenţia încă o dată asupra gravităţii acestor fapte.”

Conform lui Ene, în iunie ’90 peste 1000 de persoane au fost rănite şi 1024 arestate. AVMR deţine o casetă video filmată în cimitirul Străuleşti II, unde 40 de cruci au inscripţia: „neidentificat 13-15 iunie 1990”. Doar şapte dintre cei ucişi au putut fi identificaţi ulterior. Este vorba de: Gheorghiţă Duncă, strungar, Dragoş Drumea, de 19 ani, student, Mitriţă Lepădatu portar la Direcţia Transporturilor Poştale, Vasile Ioniţă de 43 de ani, Nicolae Suciu 58 de ani funcţionar, Valentin Moreanu, student, Velicu Valentin Mocanu, muncitor la IOR, împuşcat în seara de 13 iunie în zona Ministerului de Interne.

„Copilul meu e în pămînt la Mărcuţa acum. Cine mi-l mai dă înapoi?”

Unde sunt bravii muncitori de la IMGB şi minerii care au făcut atunci dreptate cu ciomagul pe spinările studenţilor? Dar destoinicele cusătorese de la APACA scoase din producţie şi aduse în buricul capitalei să înfiereze activitatea „golanilor” de la Universitate?

Mulţi care au huiduit pe 13 iunie, dacă mai trăiesc, așteaptă măriri de pensii de la statul român. Ceilalţi, care au pierdut pe cineva drag în ’90, plîng şi acum.

Maria Duncă îşi deapănă povestea simplu, cu durere în suflet: „Soţul meu, Gheorghiţă, a fost împuşcat pe 13 iunie 1990, undeva pe Calea Victoriei. Dar n-a murit pe loc. L-au dus la Spitalul de Urgenţă. S-a mai chinuit două zile. Pe 15 era mort. Nici pînă azi nu am aflat cine l-a omorît şi de ce. Lucra la fabrica de sticlă, ca strungar. A ieşit din casă după ce a apărut Iliescu la televizor chemînd populaţia de bună credinţă să salveze Bucureştiul. De ce bărbatul meu a fost împuşcat, cînd el nici n-a participat la Piaţa Universităţii?!”

Virginia Drumea este mama lui Dragoş, de 19 ani, împuşcat pe 14 iunie în faţa librăriei Eminescu. Durerea mută a mamei în doliu e întipărită pe chip, ca un tatuaj. Nu poate uita. „Dragoş tocmai trecea prin Piaţa Universităţii cînd a început nebunia. A fugit ca să scape de gloanţe. N-a reuşit. A căzut pe trotuar. Cineva l-a dus la spitalul Colţea. De acolo a fost trimis la fostul Spital 9. Cînd am ajuns şi eu la 8 dimineaţa, pe 14 iunie, Dragoş era în comă. La 11:15 a murit. I s-a făcut autopsia. Acasă am observat că era cusut pe burtă, de sus pînă jos, cu sîrmă. Am plîns pînă mi-a pierit glasul. Copilul meu drag e în pămînt la Mărcuţa acum. Cine mi-l mai dă înapoi?”

O martora in procesul mineriadei a disparut fara urma

In urma cu o luna, Asociatia Victimelor Mineriadelor din Romania (AVMR) a depus la Parchetul de pe langa inalta Curte de Casatie si Justitie o plangere penala impotriva lui Cico Dumitrescu „pentru savarsirea infractiunilor de incercare de determinare a marturiei mincinoase, santaj si amenintare”. Plangerea a fost facuta la solicitarea Vioricai Epure, in varsta de 46 de ani, membra AVMR, care a fost audiata pe 28 mai 2005 la Parchetul General, sectia militara, intr-un dosar privind mineriada din iunie 1990. Femeia a declarat ca, in 14 iunie 1990, fiind membra a Partidului National Taranist, se indrepta spre sediu. Prinsa de mineri chiar in cladirea PNT, Viorica Epure a fost batuta si dusa apoi la Ministerul de Interne. Acolo, ea spune ca fost obligata de contraamiralul Cico Dumitrescu sa declare ca in sediul PNT erau arme si droguri. „Pentru ca nu a vrut sa se conformeze, Viorica a fost calcata in picioare, batuta mar, desfigurata, ne spune presedintele AVMR, Viorel Ene. in urma acestor violente, femeia si-a pierdut un rinichi.” in plangerea facuta catre Parchetul General, Viorica Epure mai scrie ca, sambata, 4 iunie 2005, la resedinta ei din comuna Pantelimon, „au venit doi politisti imbracati in uniforma, intr-un jeep de culoare neagra”. Conform Ioanei Pascu, proprietara imobilului din comuna Pantelimon, acestia i-ar fi spus ca doresc sa o vada pe Viorica pentru a discuta retragerea plangerii impotriva lui C. Dumitrescu. insa Viorica Epure nu era atunci acasa. Dupa acest episod, Viorica s-a prezentat la sediul AVMR spunand ca a fost atacata si batuta pe o strada din centrul Bucurestiului.

„Avea fata tumefiata, era intr-o stare jalnica, abia vorbea, declara Viorel Ene. N-a putut sa-mi zica cine a batut-o, era foarte speriata. Cand a vrut sa depuna plangere la Politie, a fost trimisa la IML pentru obtinerea unui certificat medico-legal. De atunci, femeia a disparut, nu am mai reusit sa dam in nici un chip de ea. În urma cu doua zile, o doamna care locuieste in vecinatatea sediului nostru ne-a anuntat ca a gasit intr-o scara de bloc legitimatia de membru AVMR a Vioricai Epure. Dar femeia unde e? Cum putea sa dispara fara urma?” Presedintele AVMR e convins ca cei vinovati de evenimentele din 13-15 iunie incearca prin diverse metode sa intimideze martorii care pot depune declaratii-cheie in vederea clarificarii situatiei de atunci si aducerea in fata Justitiei a celor raspunzatori. (DF, RM- Adevărul, 08.08.2007)

…

„În clipa următoare, vă zic, nu știu de unde au apărut niște vlăjgani în salopete negre. Și ăia mi-au tras niște bastoaanee… Nu știu ce erau, se dădeau mineri, dar costumele erau noi – negre și noi. Mi-au dat două, așa, iar eu, jap!, i-am dat unuia o palmă. Și au început să mă bată. A început o bătaie cu bastoane de cauciuc. Sigur că mă durea, m-au luat de mâini, se vede-n poză, și, din față de la liberali, de acolo m-au traversat bulevardul să mă ducă… La Poliție! La Poliție!, strigau.”

„Bate-o! Trage-i! A strigat: Jos Iliescu!”

Nu i-a sărit nimeni în ajutor. Nu era pustiu pe stradă, dar cele câteva femei care erau de față îi încurajau pe mineri.

„Când au început să mă bată, erau două-trei femei pe stradă. Una mai coaptă, de-aia cu sacoșe, cum ziceam noi, și una cu care mă certasem cu o seară înainte. Domnule, ce n-am putut să înțeleg a fost… niște femei să vadă o femeie că e luată pe sus de coșcogeamite bărbații, și ele să strige: Așa! Bate-o! Trage-i! A strigat: Jos Iliescu! Așa că de sub ochii lor m-au luat, m-au traversat bulevardul, am ieșit din intersecția Batiștei, și acolo m-am împiedicat și-am căzut la picioarele lor. Mi-am zis: Până aici ți-a fost, dragă! Aici mori!„. Se temea că minerii o vor lovi cu picioarele. Știe, cum a știut și atunci, că ar fi putut s-o omoare sau s-o mutileze. Astăzi, îi mulțumește lui Dumnezeu că a scăpat.” (sursa: Pres One – autor Iulia Marin (RIP), Femeia în rochie albastră)

„Eu nu am răbdat si, văzând că lovesc un biet tânăr, probabil de seamă cu mine, doar pentru motivul că avea ochelari și nu avea legitimatie de muncă, i-am urmarit de când l-au acostat, le-am strigat cât am putut: ” criminalilor, ce aveti cu el, criminalilor…? L-ati omorât, criminalilor! Pentru că-i trosnea capul ca un bostan ce se fărâmă sub ploaia de lovituri de cozi de topor și furtun de presiune cu măciulii de metal. Sunt sigur că l-au asasinat pe bietul copil, căci este greu să supraviețuiești unor asemenea lovituri în creștetul capului. Mi-aș dori să fi scăpat bietul. Dar în secunda următoare m-am văzut încercuit de niște analfabeți cu priviri tulburi, inarmati cu topoare, bâte și lanțuri. „Actele și liegitimația di muncă la control”, au urlat. In timp ce scoteam actul de identitate, care era un pașaport românesc de plecare definitivă, asasinii se holbau la un securist in straie de miner, cu brațe de culturist, dantura perfectă și dat pe față cu cărbune spre diversiune, așteptând semnul de atac, în timp ce eu mă învârteam între ei pentru a evita loviturile date pe la spate. In tot acest timp, si ca raspuns la cererea lor de a le prezenta actele de identitate, spuneam tare ca am programare la ambasada SUA, aratandu-le pasaportul romanesc. Securistul cu brate de culturist le-a facut semn sa nu atace, in timp ce-mi rasfoia nedumerit pasaportul. la un moment dat, auzindu-ma ca vorbesc tare si pomenesc de ambasada SUA, un alt securist, in costum cu diplomat si ochelari de soare, baga capul in cercul de cretini ce ma inconjura si intreba: „ce s-a intamplat?” I-am repetat rapid ce le-am spus si celorlalti, ca sunt in trecere spre ambasada SUA si ca am programare la ora 11. Ordinul a venit imediat: „Dati-i drumul!”..si dintr-o data vazui cretinii cu priviri nedumerite cum deschid cercul spre a-mi permite sa plec. Dar gandul meu a ramas in permanenta la amaratul de adolescent ucis cu bestialitate la cinci metri de mine. In drum spre Piata Rosetti, am vazut alt tanar distrus de lovituri la cap, din care-i curgea sangele siroaie, pur si simplu rastignit de gardul metalic de la Ministerul Agriculturii. Mi-am spus, daca vreodata se va face un proces adevarat acestor criminali, Iliescu, Roman, etc, ma voi duce martor.. dar au trecut 35 de ani si asasinii se protejaza unii pe alti.”- Mărturia lui Mihai Meresciu– Facebook

Numărul victimelor este controversat. Oficial, conform evidenței de la comisiile parlamentare de anchetă, numărul răniților este de 746 iar numărul morților este de șase: patru morți prin împușcare, un decedat în urma unui infarct și o persoană înjunghiată. Viorel Ene, președintele „Asociației Victimelor Mineriadelor”, a declarat că „Există documente, mărturii ale medicilor, ale oamenilor de la cimitirele Domnești și Străulești. Cu toate că am afirmat tot timpul că cifra reală a morților este de peste 100, nimeni nu ne-a contrazis până în prezent și nu a existat nicio poziție oficială împotrivă.

Dana Fodor Mateescu

Foto și sursă anumite informații: Viorel Ene, președintele AVMR

Dacă ți-a plăcut ce ai citit, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!