Vino să-ți arăt Brașovul seara,
după ploaie,
când străzile vechi păstrează în piatră
pașii celor care au trecut pe aici
și nimeni nu mai știe unde s-au dus.
Vino să te plimb încet
pe sub casele cu ferestre înalte,
pe lângă zidurile care au văzut
atâtea iubiri și atâtea despărțiri,
iar noi vom merge unul lângă altul
ca atunci, demult,
când eram tineri
și credeam că viața ne așteaptă
numai cu lucruri frumoase.
A plouat.
Miroase a frunze ude
și a toamnă coborâtă peste oraș.
În geamuri mai licărește câte-o lumină,
iar luna, ascunsă printre nori,
își caută chipul în bălțile de pe caldarâm.
Vino mai aproape.
Nu te teme de frig.
Am să te țin în brațe
și poate pentru câteva clipe
vom uita câți ani au trecut.
Am să-ți spun încet
tot ce n-am știut să-ți spun atunci,
când aveam atâta timp înainte
și nu știam cât de repede
se poate schimba lumea.
Vino să mergem fără grabă
pe străzile Brașovului vechi,
să se audă doar pașii noștri
și ploaia care se scurge
de pe acoperișuri.
Să ne oprim într-un loc
de unde se vede turnul bisericii,
iar cerul să fie încă roșu
la marginea serii.
Și să-mi lași în mână, mâna ta
așa cum făceai odată.
N-am să-ți spun povești.
N-am să-ți promit nimic.
După atâția ani,
ce rost mai au promisiunile?
Am să te privesc doar
și am să-ți spun ceea ce a rămas
neschimbat în mine,
în ciuda timpului,
în ciuda drumurilor,
în ciuda tuturor lucrurilor
pe care viața ni le-a pus în cale:
Atât.
În seara aceea
Brașovul va părea din nou tânăr,
iar noi, pentru câteva clipe,
vom fi iarăși cei de atunci,
doi oameni care merg prin ploaie
fără să știe ce-i așteaptă mâine
și fără să le pese.
Doar tu și eu,
pe o stradă veche,
sub lumina lunii,
cu miros de frunze moarte
și cu iubirea noastră
mergând încet,
alături de noi.
Text si pictura: Răzvan Gabriel Mateescu 2 octombrie 2026