Lianei

E iulie.

Canicula ține ferestrele deschise

până târziu în noapte.

Dincolo de geam,

o pasăre își caută cuibul.

Tunetele se rostogolesc departe.

Apoi vin picăturile.

Mari.

Cad peste frunzele dudului

din fața casei, ca niște pași

care nu se grăbesc nicăieri.

Ascult. Nu mi-e teamă.

Nu mai mi-e teamă de nimic.

Chipul tău îmi revine în minte

cu o limpezime care nu aparține timpului.

Liana, îmi amintesc

cum vorbeam despre poezie.

Cum ne bucuram

numai pentru că ne vedeam.

Eu nu știu când adorm.

Știu doar că,

la un moment dat, cineva ridică încet

cortina

Și mă aflu din nou

în sala vechiului cinematograf.

Pe ecran nu mai rulează „Undeva, cândva”.

E un film despre noi.

Liana, nu am întârziat!

Atât mi-a luat să găsesc drumul.

Am încărunțit.

Tu ai rămas ca la optsprezece ani.

Am venit la tine cu aproape șaizeci de ani

în suflet.

Am purtat viața așa cum am putut.

Uneori bine. Alteori mai greu.

Dar au fost zile

în care te-am întâlnit

fără să știu.

Într-o ploaie. Într-o poezie. În tăcerea unei seri de iulie.

Știu că tu le-ai văzut pe toate, Liana.

Mi-ai auzit viața ori de câte ori am scris cu inima.

Ploaia continua să vorbească prin frunzele dudului.

Simt o mână curată atingându-mi fruntea.

Atât de ușor,

încât mi-e teamă să deschid ochii.

Mai ții minte, Liana?

Ne iubeam aproape

fără să ne atingem.

Ne era de ajuns

că mergeam

unul lângă altul.

Ploua și atunci. Ploaie de vară.

Lumea întreagă încăpea sub o umbrelă.

Liana, dragostea nu se măsoară în atingeri.

Ci în ceea ce rămâne

după ele.

Au trecut patruzeci și unu de ani.

Atâtea întâmplări. Atâtea drumuri.

Și totuși, uneori am simțit

că îmi lași câte un semn.

O zi. Un vis. O amintire.

Ca și cum

ai fi vrut să-mi spui că nu plecaseși

de tot.

Liana, iubirea nu moare odată cu oamenii.

Lumina începe

să se stingă. Filmul se apropie

de sfârșit.

Unde ești acum?

Dacă într-o zi, voi uita drumul spre tine?

Vei veni?

Cortina cade. Sala rămâne goală. Deschid ochii.

Fereastra este încă deschisă. Ploaia s-a oprit.

Mă ridic încet s-o închid.

Pe pervaz strălucește

o singură picătură de apă.

Nu știu dacă a adus-o ploaia…

sau ai lăsat-o tu, draga mea înainte să pleci.

Privesc spre cer.

Undeva, dincolo de ani, o stea își păstrează lumina.

Și înțeleg: nu te-am pierdut.

Doar trăim, pentru o vreme, în lumi diferite.

Păstrează-mi locul lângă tine!

Răzvan Gabriel Mateescu 9 iulie 2026

CItește și Povestea tragică a Lianei