În momentele grele din viața mea, îmi amintesc de ea. Cobor ca-ntr-un vis cețos, dar care e atât de real. Închid ochii și o văd cum mă întâmpina seara, la Beilic, când mă adunam de pe uliță, cu rochița ruptă, murdară la gură de caise, cu scaieți în păr și cu tălpițele care nu mai erau ale mele. Nu le mai recunoșteam.

Pline de noroi, de spini, zgâriate și însângerate, păreau două ființe separate de trupușorul meu de fetiță care abia împlinise cinci ani.

Bunica Ioana ridica brațele spre cer și mă certa: „Unde-ai umblat, făi, mămicule? Uite în ce hal ești! Ți-am zis să te încalți, tu ești sensibilă, nu ești obișnuită să mergi dăsculță, nu te lua după aldi Pompilică, ăla are talpă groasă, nu simte spinii!”

Avea dreptate. Dar eu nu voiam să fiu altfel când ajungeam la țară și azvârleam sandalele cât colo.

Mă speria pământul rece la umbră, fierbinte la soare, dar îmi și plăcea.

Vărul meu nu purta pantofi vara. Mai mic cu doi ani decât mine, grăsuț și cu niște ochi verzi incredibil de apoși, de transparenți și de frumoși, lipăia prin țărâna fină a uliței de dimineața până seara. Îmi plăcea că, atunci când alerga, ridica praful de nu se mai vedea nimic. Era ca o mică rachetă. Mereu îl puneam să fugă:

„Pompilicăăăă, mai fă ca racheta!”

Și Pompilică asculta. Apoi alergam eu, ca să vadă și el. Și după, ne luam de mânuțe și fugeam împreună.

„Măăă, potoliți-vă, că ați făcut întuneric pă uliță dă atâta pulbere!”, mai striga o vecină la noi. Dar nu ne păsa.

Joaca asta ne umplea de praf peste tot, pe mâini, pe picioare, pe obraji, pe buze, dar ce distracție era!

Seara, nu mă culcam fără ritualul spălatului pe picioare și peste tot. Stăteam pe prispă, aproape de cuptorul în care ardeau încă ciocălăii de porumb. Flăcările dansau pe pereții casei din chirpici și chipul bunicii devenea auriu.

„Stai jos!”, zicea și-mi lua cu grijă în palmele-i muncite întâi talpa dreaptă.

Abia mă atingea, de parcă piciorul meu ar fi fost un nufăr abia înflorit. Degețelele erau ca niște copii obraznici, murdare toate, abia se mai deslușeau. Dădeam din ele și scânceam. „M-am înțepat rău! Mă ustură. Cântă-mi ceva!”

Și Ioana mea începea să îngâne un cântec bulgăresc care mă durea mai tare decât spinii din talpă și dorul de mama. Nu pricepeam o iotă din el, dar mă amorțea și mă încălzea ca un vin bun.

Mă săpunea. Mă spăla, mă clătea și mă ștergea cu drag. Înainte de culcare, îmi scotea toți spinii. Habar nu am cum reușea. „Iar ai călcat în Colții babei, ți-am zis să îi ocolești, tu tot în ei sari!”, mă certa, dar dojana ei era moale, de catifea, ca palmele care mă mângâiau.

Mă închina la față, apoi la fiecare talpă, mă lua în brațe și mă urca în pat, curată și obosită. Adormeam rapid și visam că bunica Ioana avea în loc de brațe flori de câmp.

DFM 9 octombrie 2026

Citește și

Povestea bunicii Ioana

Porumbelul. Povestea unei fetițe care plângea după mama ei

Bunico, spune-mi o poveste urâtă!