Despre timp, amintiri și lucrurile pe care nu știm să le întrebăm

Mătușa mea, Cecilia Puchiu, și unchiul meu, Ioan Puchiu, au avut o poveste de viață care ar putea constitui, ea singură, subiectul unui roman.

El era un ardelean harnic, venit la București la începutul secolului trecut, cu un suport de geamuri în spate. Era un tânăr geamgiu care străbătea centrul capitalei strigându-și meseria și oferta. Nu avea în spate o avere și nici vreo întreprindere moștenită. Avea, în schimb, puterea de muncă și ambiția omului care știe că trebuie să-și croiască singur drumul în viață.

A cunoscut-o pe mătușa mea, Cecilia, care avea o dotă primită de la părinții ei. Împreună, au investit, au muncit și au construit, pas cu pas, o afacere care avea să devină una dintre întreprinderile importante de geamuri și oglinzi ale Bucureștiului interbelic: Geamul Catedral.

Unchiul Ioan a murit în 1940, la numai patruzeci de ani, bolnav de icter. Mătușa Cecilia i-a supraviețuit încă patruzeci și trei de ani.

A venit apoi vremea naționalizărilor comuniste. Fabrica le-a fost luată, iar casa în care trăiseră a scăpat de naționalizare la limită. Din lumea lor de odinioară au rămas însă lucrurile.

În vila mătușii mele se găseau numeroase obiecte provenite din fabrica lor: pahare de cristal, oglinzi de toate dimensiunile și, lucru care mă fascina, până și geamurile exterioare ale casei erau din cristal. Parcă întreaga locuință fusese construită în jurul unei pasiuni pentru transparență și reflexie.

În acea casă am descoperit, fără să-mi dau seama, una dintre fascinațiile care aveau să mă însoțească până la maturitate.

În sufragerie se aflau două oglinzi uriașe, rotunde, așezate pe doi pereți opuși. Dacă te așezai între ele, imaginea ta se repeta la nesfârșit. Te vedeai o dată, de două ori, de zece ori, de zeci de ori, până când siluetele deveneau tot mai mici și se pierdeau într-un punct îndepărtat, aproape imposibil de distins.

Pentru mine, copilul de atunci, era o minune.

Mă așezam între cele două oglinzi și mă jucam, urmărind cum propriul meu chip se multiplică într-un șir de imagini care păreau să fugă undeva, dincolo de limitele încăperii. Nu știam nimic despre legile opticii și nici nu mă preocupa să aflu. Era suficient să privesc. Aveam impresia că, printr-un simplu joc, descoperisem o poartă către infinit.

În holul vilei se afla o altă oglindă, rotundă, la care mătușa mea ținea foarte mult. Pe ea era gravat numele unchiului meu, Ioan Puchiu, în stratul de argint de sub sticlă. Nu era o simplă inscripție aplicată ulterior, ci părea să facă parte din însăși alcătuirea obiectului.

În casă mai exista un glasvand și erau și geamuri despărțitoare între camere, decorate cu peisaje, realizate printr-o tehnică pe care nu o mai întâlnim astăzi în forma în care o cunoscusem acolo. Nu erau simple suprafețe transparente, menite să lase lumina să treacă dintr-o încăpere în alta. Erau lucrări în care priceperea meșteșugarului se întâlnea cu imaginația artistului.

Casa păstra, fără să-și propună, un fragment din istoria unei arte și a unei lumi dispărute.

De câte ori mă opream în fața oglinzii din hol, începeam să mă întreb câte lucruri văzuse acea suprafață rotundă.

Câți oameni se priviseră în ea? Câți își aranjaseră hainele înainte de a pleca la o întâlnire importantă? Câte chipuri tinere se oglindiseră acolo, fără să bănuiască faptul că peste ani vor deveni chipuri de bătrâni? Câte bucurii, câte neliniști, câte plecări și câte întoarceri avuseseră loc în fața ei?

Oare îl văzuse și pe unchiul Ioan, în anii în care era încă un tânăr întreprinzător, plin de speranțe? Îi reflectase chipul înainte de a ieși în oraș, înainte de a merge la fabrică, înainte de a se întâlni cu oamenii alături de care construia ceea ce avea să devină afacerea vieții sale?

Nu aveam cum să aflu. O oglindă nu vorbește. Iar eu eram prea mic pentru a înțelege că, uneori, întrebările pe care ni le punem în copilărie rămân ascunse în noi vreme de zeci de ani.

Astăzi, când mă întorc cu gândul la acea casă, îmi dau seama că mă preocupa încă de atunci o idee pe care nu am îndrăznit s-o formulez cu voce tare. Mi-era teamă că, dacă aș fi spus-o cuiva, m-ar fi privit cu neîncredere și ar fi crezut că imaginația copilului o luase razna.

Dar dacă oglinzile ar păstra, într-un fel pe care noi încă nu-l înțelegem, urmele imaginilor pe care le-au reflectat?

Nu mă refer la fotografii, la înregistrări video sau la alte mijloace prin care oamenii reușesc să păstreze imagini ale trecutului. Mă gândesc la oglinda obișnuită, la suprafața aceea tăcută care, de zeci sau poate de sute de ani, întoarce imaginea celor care se așază în fața ei.

Noi știm ce face o oglindă din punct de vedere fizic. Lumina cade pe suprafața ei și se reflectă, formând imaginea obiectelor aflate în fața sa. Când obiectul dispare, imaginea nu rămâne acolo. Cel puțin, aceasta este explicația pe care o cunoaștem.

Dar imaginația mea se încăpățânează să pună o întrebare diferită.

Dacă am putea privi o oglindă veche nu numai ca pe un obiect, ci și ca pe un martor al timpului, ce am vedea?

Oglinda din holul mătușii mele a reflectat, de-a lungul anilor, oameni despre care eu nu știu aproape nimic. Poate că unii dintre ei au murit de mult. Poate că alții au plecat în alte țări. Poate că unii au fost fericiți, iar alții și-au ascuns suferințele sub o înfățișare liniștită.

Chipurile lor au dispărut din suprafața oglinzii, dar povestea lor a existat. În fața acelei oglinzi s-au petrecut momente care, pentru cei care le-au trăit, au fost reale și importante. Au fost dimineți obișnuite, zile de sărbătoare, întâlniri, despărțiri și poate ultime priviri aruncate în treacăt înaintea unor plecări definitive.

Pentru oglindă, toate acestea nu au avut nicio deosebire. Ea nu a făcut selecții, nu a judecat și nu a păstrat intenționat nimic. A reflectat tot ce s-a aflat în fața ei și nu a ales niciodată ce merita să rămână.

Mi se pare însă că tocmai această indiferență îi conferă o anumită noblețe. Oglinda nu știe cine este important și cine nu. Nu cunoaște diferența dintre un om celebru și unul anonim, dintre un bogat și un sărac, dintre un om care va fi pomenit peste o sută de ani și unul al cărui nume va dispărea odată cu ultima persoană care l-a cunoscut.

Pentru o clipă, toți au avut aceeași șansă de a-și vedea chipul.

Și dacă am putea inventa, într-o bună zi, o oglindă care să ne arate nu numai imaginea prezentă, ci și imaginile trecutului ei?

Să ne apropiem de ea și, în loc să ne vedem pe noi înșine, să descoperim un chip care a privit aceeași suprafață cu o sută de ani înainte. Să vedem cum arăta încăperea atunci, ce haine purtau oamenii, cum se mișcau, ce expresii aveau. Să urmărim, asemenea unor spectatori invizibili, fragmente din viețile celor care au trecut cândva prin fața ei.

O asemenea oglindă ar deveni o arhivă extraordinară a omenirii. Nu una a evenimentelor mari, a războaielor și a încoronărilor, ci o arhivă a vieții obișnuite, poate cea mai puțin păstrată dintre toate.

Am putea descoperi istoria prin chipurile oamenilor care au trăit-o.

Desigur, nu există dovezi științifice că oglinzile obișnuite păstrează imaginile trecutului sau că ar putea reda scenele care s-au desfășurat în fața lor. Este o ipoteză imaginară, o libertate pe care mi-o iau în spațiul acestui eseu, nu o afirmație despre funcționarea reală a oglinzilor.

Și totuși, întrebarea rămâne fascinantă.

De ce ne-ar fi atât de greu să acceptăm ideea că un obiect ar putea deveni, într-un fel, martorul unei lumi dispărute? Poate pentru că suntem obișnuiți să considerăm memoria un privilegiu al ființelor vii. Dar câte obiecte nu au supraviețuit oamenilor care le-au folosit? Câte scrisori, ceasuri, haine, fotografii și mobile nu au rămas în urma unor vieți despre care nu mai știm aproape nimic?

Oglinda mă face să mă gândesc la toate acestea tocmai pentru că nu păstrează nimic vizibil din ceea ce a reflectat. Ea este martorul perfect paradoxal: a văzut fără să privească, a reflectat fără să înțeleagă și a fost prezentă fără să participe.

Poate că, în fond, nu oglinzile sunt cele care au nevoie de o modernizare, ci felul nostru de a le privi.

Am putea începe prin a ne întreba ce înseamnă timpul pentru un obiect care rămâne în același loc, în timp ce generații întregi se succed în fața lui. Pentru oameni, timpul este o experiență personală. Îl măsurăm prin amintiri, pierderi, speranțe și schimbări. Pentru oglinda din holul mătușii mele, dacă i-am putea atribui o conștiință imaginară, timpul ar putea fi o succesiune de chipuri, fiecare dispărând înainte ca următorul să apară.

Un copil se privește astăzi în ea. Mâine, acel copil devine adult. Peste câteva decenii, un alt copil îi ia locul. Oglinda rămâne, iar chipurile se schimbă.

Până într-o zi când, poate, nici oglinda nu va mai exista. Se va sparge, va fi aruncată sau va dispărea odată cu o casă demolată. Și atunci, odată cu ea, va dispărea și ultima urmă materială a tuturor acelor întâlniri cu propriile noastre imagini.

Dar povestea casei mătușii mele nu s-a încheiat odată cu dispariția lumii în care ea și unchiul meu își construiseră viața.

După Revoluție, casa a rămas în familie. Mama mea i-a invitat pe Fuego, Irina Loghin și Gheorghe Turda să filmeze un videoclip chiar în sufrageria aceea, printre oglinzile și obiectele care păstrau încă urmele trecutului.

Mi se pare tulburătoare această continuitate. În aceeași încăpere în care eu mă jucasem cândva, urmărindu-mi imaginea multiplicată la nesfârșit, au venit, după ani și ani, alți oameni, cu alte povești și cu alte chipuri. Sufrageria care făcuse parte din viața unei familii devenise, pentru o vreme, decorul unei noi povești, transmisă mai departe prin imagini.

Mă gândesc la asta și îmi dau seama că nu numai oglinzile reflectă timpul. Uneori, casele îl păstrează în felul lor. Se schimbă oamenii, se schimbă rostul încăperilor, se schimbă lumea de afară, dar un perete, o fereastră sau o oglindă pot rămâne martorii tăcuți ai mai multor vieți.

Mă întorc, în gând, la cele două oglinzi din sufrageria copilăriei mele. Când mă așezam între ele, mă vedeam multiplicat la nesfârșit. Nu înțelegeam că fiecare imagine era reflexia alteia și că infinitul pe care îl priveam era, de fapt, un joc al luminii și al geometriei.

Astăzi, mă întreb dacă nu cumva și viața noastră seamănă cu acel șir de imagini. Suntem alcătuiți din reflexiile celor pe care i-am cunoscut, ale celor care ne-au iubit, ale celor care ne-au rănit și ale celor pe care i-am pierdut. Fiecare dintre ei a lăsat ceva în noi, chiar dacă nu ne mai amintim întotdeauna ce anume.

Poate că unchiul Ioan, pe care nu l-am cunoscut așa cum aș fi vrut, continuă să existe pentru mine prin povestea lui, prin numele gravat pe oglinda din hol și prin toate întrebările pe care mi le-a trezit, fără să știe, încă din copilărie.

Poate că mătușa Cecilia, care a păstrat casa și obiectele acelei lumi dispărute, mi-a transmis fără intenție ceva mai mult decât amintirea unei familii. Mi-a lăsat un loc în care imaginația mea a învățat să se întrebe ce se ascunde dincolo de ceea ce vedem.

Iar eu, după atâția ani, încerc să formulez întrebarea pe care copilul de atunci nu îndrăznea s-o rostească.

Dacă oglinzile ar putea vorbi, ce ne-ar povesti?

Sau poate întrebarea cea mai potrivită ar fi alta:

Dacă am putea vedea tot ceea ce au reflectat vreodată, am mai privi vreodată o oglindă în același fel?

Nu știu răspunsul. Știu doar că, atunci când mă gândesc la oglinda rotundă din holul mătușii mele, cu numele lui Ioan Puchiu gravat în stratul de argint, nu mai văd un simplu obiect vechi.

Văd o întrebare care a așteptat zeci de ani să fie rostită.

Și poate că unele întrebări sunt asemenea oglinzilor: nu ne oferă răspunsul, ci ne obligă să privim mai atent.

Răzvan Gabriel Mateescu

10 octombrie 2026

Dacă ți-a plăcut ce ai citit aici și simți că vrei să susții acest spațiu, o poți face — doar dacă vrei.

Nu e obligatoriu și nu te obligă cu nimic. Scrisul rămâne aici, la fel, pentru oricine.

Răzvan Mateescu

IBAN: RO56 REVO 0000 1487 5624 2088


BIC/SWIFT: REVOROBB