Cu ceva timp în urmă, scriam un material despre cum suna România dispărută. Mă gândeam atunci la toate acele sunete pe care nu le vom mai auzi niciodată, la zgomotele unei lumi care s-a stins încet, fără să ne întrebe dacă suntem pregătiți să ne despărțim de ea. Astăzi mă gândesc că, pe lângă sunetele pierdute, există o sumedenie de senzații olfactive care au apus odată cu schimbarea vremurilor. Mirosuri care au făcut parte din viața noastră de zi cu zi și despre care aproape nimeni nu mai vorbește. Poate pentru că dispariția lor a fost atât de discretă, încât nici măcar n-am băgat de seamă când s-a întâmplat.
În vremea copilăriei mele, la Bușteni, cu mai bine de o jumătate de secol în urmă, existau mirosuri pe care le-aș recunoaște și astăzi dintr-o mie. Vă mai amintiți, de pildă, hârtia aceea albastră în care erau împachetate cărțile și manualele la început de an școlar? Dar revistele copilăriei, Arici Pogonici, Luminița și Cutezătorii, proaspăt ieșite de sub tipar? Parcă aveau fiecare parfumul lor, un amestec de cerneală, hârtie și nerăbdare.
Ai mei aveau abonament la librăria din oraș, la domnul Milu, un gestionar blând și delicat, care ne păstra tot ce apărea nou în colecția Biblioteca pentru toți și nu numai. Îi văd și acum pe părinții mei întorcându-se acasă cu sacoșele pline de cărți. Pentru mine, sosirea lor era un eveniment. Le scoteam pe rând, le răsfoiam, le apropiam de nas și respiram mirosul acela îmbietor al cărții noi. Astăzi, aproape că nu-l mai întâlnesc în rafturile cu cărți din supermarketuri și nici măcar la unele târguri de profil. Pe atunci, cărțile înnobilau aerul camerei de studiu. Aveau ceva încurajator în ele, o promisiune, o invitație la lectură și la descoperirea unor lumi despre care nici nu bănuiam că există.
Vă mai aduceți aminte cum miroseau tutungeriile de odinioară? Pe lângă țigările românești de toate felurile, acolo se vindeau ziare și reviste. Era mirosul începutului de zi, înainte ca oamenii să ajungă la serviciu. Combinația dintre hârtia proaspăt tipărită la rotativă și aromele țigărilor Mărășești, Carpați și Snagov sau ale tutunului de pipă Club purta în ea ceva profund citadin. Era aerul serios al orașului, al oamenilor care își cumpărau ziarul, își aprindeau țigara și porneau către treburile lor. Unele țigări, cum erau Golf sau Bega, păreu că miros a mobilă proaspăt lăcuită.
Mai târziu, ajuns la Brașov, aveam să regăsesc asemenea senzații în propria mea adolescență și în prima tinerețe. Pentru mine, ele reprezentau parfumul primitor al orașului de sub Tâmpa. Ne mutaserăm într-un bloc nou-nouț, care încă mirosea a var, iar în jur se ridicau alte blocuri. Se lucra aproape fără încetare. Noaptea, șantierele erau luminate de reflectoare, iar utilajele își continuau treaba în lumina lor gălbuie.
Între blocuri se aflau niște tomberoane mari, metalice, în care gunoiul ardea și fumega aproape continuu. Fumul plumburiu se ridica deasupra cartierului, iar izul lui înecăcios se amesteca cu mirosul de motorină al utilajelor obosite, al compresoarelor și al autocamioanelor Saviem și Tatra.
Astăzi, asemenea amintiri ar putea părea greu de suportat. Și totuși, făceau parte din peisajul nostru cotidian. Dinspre Tâmpa și Răcădău coborau vânturile reci ale toamnei, care risipeau mirosurile acelea apăsătoare. Îmi păreau niște sanitari vrednici, trimiși să curețe aerul orașului.
Tot prin tutungerii găseai loțiuni de bărbierit Tarr, deodorante Farmec Romantic și fixative Doublet. Mai rar apăreau parfumuri bulgărești, unele greu de găsit, care circulau aproape pe sub mână. Printre ele era și Chat Noire, un parfum al cărui ambalaj avea desenată o pisică neagră stilizată. De aproape cincizeci de ani mă străduiesc să găsesc ceva asemănător și nu reușesc.
Îl primise mama cadou de sărbători, de la cineva, iar eu îl mai furam din când în când și mă dădeam cu el, convins că voi impresiona fetele. Aveam paisprezece ani și eram înnebunit după o săsoaică pe nume Monica. Nu știu dacă parfumul mă ajuta în vreun fel, dar îmi amintesc și astăzi mirosul lui, la fel de limpede cum îmi amintesc chipul fetei. Uneori, memoria olfactivă păstrează ceea ce memoria obișnuită lasă să se estompeze. Poate că nu voi mai găsi niciodată acel parfum, dar, dacă aș simți din nou aroma lui, sunt convins că pentru o clipă m-aș întoarce la paisprezece ani.
Fixativul Doublet și Farmecul Romantic al acelor vremuri au rămas și ele undeva, în sertarele memoriei. Era mirosul mamei, care pleca grăbită la serviciu imediat ce se crăpa de ziuă. Unele mirosuri nu aparțin doar unor produse. Ele sunt legate de oameni, de gesturile lor, de felul în care își începeau ziua și de prezența lor într-o casă.
Astăzi, marile magazine folosesc tot felul de trucuri pentru a-și atrage clienții. Se vorbește despre marketing olfactiv, despre mirosuri alese și difuzate intenționat pentru a influența comportamentul cumpărătorilor. Am auzit, de pildă, că în anumite raioane pentru bărbați s-ar folosi chiar mirosuri de ceapă. Nu știu cât este legendă comercială și cât este practică reală, dar ideea mi se pare interesantă.
Pe vremea mea, lucrurile se desfășurau mai degrabă natural. Fiecare loc mirosea a ceea ce se făcea în el.
Îmi amintesc magazinele de confecții și încălțăminte, din vremea când podelele erau din scândură și se dădeau cu petrosin. În aer se amestecau mirosul podelei proaspăt întreținute, cel al pielii bine tăbăcite și izul puternic al prenadezului. Era un univers olfactiv aparte, pe care nu-l poți confunda cu nimic. Încălțămintea era din piele, nu din tot felul de materiale sintetice care au ajuns să imite aproape orice. Poate că nu toate mirosurile de atunci erau plăcute, dar aveau autenticitatea lucrurilor făcute din materiale pe care le puteai recunoaște fără să te uiți la etichetă.
Dar restaurantele? Ei bine, pe vremea mea, în restaurante mirosea a mâncare. Pur și simplu. Era mirosul acela de întâmpinare, care te făcea să simți că ai ajuns într-un loc în care se gătește și se mănâncă. Îmi amintesc aroma salatei de castraveți cu oțet, mirosul berii Azuga, al berii Okocim sau Radeberger. Nu aveai nevoie de odorizante sofisticate ca să știi că te afli într-un restaurant. Îți spuneau totul bucătăria, mesele, paharele, oamenii și mâncarea.
Revenind la Bușteni, sunt convins că astăzi puțini își mai amintesc de mirosul din magazinul doamnei Elena Bairamovici – La Turcu, unde se vindeau bragă turcească autentică, halviță, turtă dulce și înghețată păstrată în recipiente mari de aluminiu. Mirosul brăgii de atunci mă va însoți toată viața. Avea ceva aspru și bărbătesc, o aromă greu de descris, dar pe care aș recunoaște-o și astăzi dintr-o mie. Era gustul și parfumul copilăriei mele, o amintire pe care nicio rețetă modernă nu cred că ar putea s-o reproducă întocmai. De altfel, am înțeles ca Madam Bairamovici a refuzat pe patul de moarte sa divulge rețeta bauturii ei miraculoase.
În apropiere se vindeau gogoși calde. Nu știu dacă mirosul lor se răspândea până la magazinul doamnei Bairamovici sau dacă memoria mea le-a așezat pentru totdeauna una lângă cealaltă. Știu doar că, atunci când mă gândesc la locul acela, îmi revin în minte deopotrivă braga, dulciurile și aroma aluatului proaspăt prăjit.
La ora patru după-amiaza intram la cinematograful Progresul, ctitoria fraților Schiel. Sala și scaunele din lemn vechi păstrau încă mirosul tainic al trecutului. Acel miros greu de definit, de lemn îmbătrânit, praf, stofă și încăperi în care trecuseră generații de spectatori. Înainte să se stingă lumina, sala avea propria ei atmosferă. Apoi începea filmul și uitam de toate.
În vacanțe ajungeam și la București, la vila mătușii mele. Dintr-odată, aerul de munte se schimba într-unul cald și îmbietor. Ploile de vară erau scurte, iar după ele se adunau, parcă în ordine, miresmele orașului: salcâmii, asfaltul zvântat și încălzit de soare, mirosul acela de porumbel ud, pe care nu știu cum altfel l-aș putea numi. Bucureștiul avea o respirație proprie, diferită de cea a orașului meu de munte.
Casa din Parcul Domenii era mare și păstra eleganța perioadei interbelice. Pentru mine, copil fiind, era o adevărată falie temporară, un loc în care prezentul părea să se oprească la ușă, lăsând loc unei alte epoci. Unchiul meu, nenea Tică, studiase filosofia la Paris și adusese cu el, încă de la începutul secolului, o bibliotecă întreagă de cărți vechi, scrise în limba lui Molière. Volumele acelea aveau o mireasmă aparte, un amestec de hârtie îmbătrânită, praf fin și timp. Nu știu dacă mirosul venea de la cerneală, de la coperți sau de la rafturile în care stătuseră decenii întregi. Știu însă că, intrând în preajma lor, aveam senzația că mă aflu într-o lume cu totul diferită.
În servanta din lemn masiv, tanti Cici păstra dulcețuri și șerbeturi făcute de ea în decursul mai multor ani, toate frumos etichetate. Există o imagine care mi-a rămas până astăzi: musafirii erau serviți cu o chisea de dulceață de trandafiri sau de vișine și un pahar de cristal cu apă rece. Poate că mai apărea și câte o prăjitură, un pandișpan ori o felie de plăcintă cu mere. Atât. Restul îl făceau atmosfera și conversația.
Copil fiind, căscam gura și ascultam. Oamenii aceia nu se certau niciodată, nu dezbăteau subiecte politice și nu ridicau glasul. Își povesteau amintirile din lumea lor nemaipomenită de la începutul secolului al XX-lea, iar întâmplările lor au rămas, într-un fel, și ale mele. Nu era nimic trist sau plictisitor în toate acestea. Dimpotrivă, existau momente de un haz extraordinar.
Unchiul meu povestea că fusese coleg de facultate la Paris cu Lenin, pe când acesta avea, după cum își amintea el, în jur de cincizeci de ani. Nu știu cât era amintire exactă și cât era îngăduința cu care timpul modifică poveștile celor bătrâni. Știu însă că nenea Tică avea un obicei cu totul neobișnuit. În toiul discuțiilor, se ridica, ieșea în curte, mergea la mica lor cușcă de păsări și se întorcea cu cocoșul Vasilică în brațe, invitându-l parcă să ia parte la conversație.
Nenea Tică era îmbrăcat impecabil, la patru ace, cu costum și cravată. Cocoșul stătea docil în brațele lui, ca un auditoriu de nădejde. După un timp, filosoful își ducea invitatul înapoi în coteț, își lăsa sacoul și revenea cu două găini. Cei prezenți izbucneau în hohote de râs. Îmi amintesc scena cu atâta claritate, încât uneori am impresia că aș putea intra din nou în salon și l-aș găsi acolo, ținându-l pe Vasilică în brațe, în mijlocul unei discuții despre marile întrebări ale existenței.
Am și fotografii de atunci. Există una cu nenea Tică și găinile lui în brațe, ca o mărturie că întâmplarea nu este o născocire a memoriei mele. O așez lângă aceste rânduri, pentru ca și cititorii să-l poată vedea pe filosoful nostru în compania celor mai neobișnuite participante la o conversație de salon.
Mă întreb uneori câte asemenea mirosuri au dispărut fără ca cineva să le consemneze. Câte prăvălii au fost închise, câte tipografii au amuțit, câte biblioteci au fost risipite, câte case au fost demolate și câte rețete au rămas doar în amintirea celor care le-au cunoscut. Odată cu ele s-au dus și miresmele lor, acele semne nevăzute prin care fiecare loc își anunța prezența.
Spre deosebire de sunete și imagini, mirosurile sunt mai greu de păstrat în arhive. Nu le putem fotografia, nu le putem înregistra pe bandă și nu le putem așeza între coperțile unui album. Dar ele rămân undeva în noi, ascunse în cutele memoriei, așteptând un semn care să le trezească.
Uneori este de ajuns să simțim mirosul unei cărți vechi, al unei podele de lemn sau al unei ploi de vară. Dintr-odată, suntem din nou copii. Ne întoarcem într-o curte, într-o prăvălie, într-un cinematograf sau într-o casă în care cineva ne așteaptă cu dulceață de trandafiri și un pahar de apă rece.
Poate că România aceea nu a dispărut cu totul și mai trăiește încă în oamenii care și-o amintesc și în poveștile pe care aceștia au atăzi puterea să le spună. Iar dacă vom continua să vorbim despre ea, măcar câteva dintre aromele ei vor putea fi aflate de cei care nu le-au cunoscut niciodată.
Pentru că există lucruri care dispar fără zgomot. Nu lasă în urmă ruine și nici inscripții comemorative. Uneori, nu lasă decât un gol pe care nu știm să-l numim.
Până când, într-o zi, simțim un miros și ne oprim din mers.
Atunci înțelegem că nu ne-am amintit doar o aromă. Ne-am amintit o lume întreagă.
Răzvan Gabriel Mateescu 9 octombrie 2026
Dacă ți-a plăcut ce ai citit aici și simți că vrei să susții acest spațiu, o poți face — doar dacă vrei.
Nu e obligatoriu și nu te obligă cu nimic. Scrisul rămâne aici, la fel, pentru oricine.
Răzvan Mateescu
IBAN: RO56 REVO 0000 1487 5624 2088
BIC/SWIFT: REVOROBB