Autor Liliana Satmari (Mulțumesc, din nou!)

Coquelet Edenia, 550 g. Pe vremuri erau doi la pachet. Ce e drept erau cumva mai lungi, mai vineți, ca niște arătări și erau doi la pungă. Produsul a cărei denumire am pus-o mai sus arată bine față de cum erau renumiții frați Petreuș. Câteodata mai cumpăr coquelet de-știa, câte doi neapărat și îi fac la ceaun, așa ca un remember.

Să fi fost în 85, sau 86 nu mai știu exact, dar s-a răspândit un zvon că bagă pui la alimentara. Dintr-o dată au început să apară oameni din toate direcțiile, cu sacoșe în mâini, pășind tiptil spre locul cu pricina. Sperau să nu știe nimeni ca să prindă un loc cât mai în față. De unde!

Zvonul, odată răspândit, era literă de lege. În cîteva minute s-au adunat 200-300 de oameni. Nu exagerez! Responsabilul alimentarei i-a mutat în spate, că de, nu se făcea o asemenea coadă la un bulevard cum era Drumul Taberei. Cum să descriu locul din spate? O curte de vreo 20 pe 20 m, adică să fi fost un 40 sau 60 mp cu o singură poartă de acces.

În fine, minunea s-a întâmplat și au sosit puii. Un vuiet a ieși dintre rânduri, iar bătălia a devenit mai strînsă. Când s-au deschis porțile acei 200/300 de oameni au năvălit ca barbarii antici asupra unui oraș.

Nu exagerez cu nimic, era o bătălie pe viața și pe moarte.

Unui bătrânel din curtea interioară i s-a făcut rău la coadă. Credeți că i-a păsat cuiva? Credeți că s-a dat careva înapoi să-l lase să treacă. (Asta apropo de postările idioate de pe Facebook, gen: „Pe vremuri eram mai buni, oamenii erau oameni!” Aiurea! DFM).

Abia când s-au terminat puii, adică atunci când lumea s-a lămurit că nu mai e marfă, au putut să-l scoată și să cheme salvarea.

Bineînțeles că salvarea nu a mai avut ce să-i facă.

Câteva bătrâne i-au aprins lumânări. Era întins pe spațiul verde dintre sosea și trotuar. Așa îl văd și acum. Niște pantaloni gri, un pulover gri, ponsit, cu sacoșa strânsă în mână, mic la trup și cu părul alb.

Au venit rudele după el și l-au dus acasă, cu căruciorul de la aprozar.

Eu n-am mai putut intra în aprozarul ăla, oricum mirosea urât acolo, a cartofi stricați și ceapă veche.

Putea fi salavat? Sigur, dacă lumea ar fi făcut un pas înapoi. Orice ar fi fost, infarct, sufocare (asfixie mecanică de la atâta îmbulzeală) ar fi avut o sanșă, dacă i se permitea să iasă la aer.

Vă dați seama ce disperare era în toți? Ce frică de foame? Frică pe care o avem și acum,noi ăștia trecuti de 55 de ani, încă nu ne simțim bine dacă nu e congelatorul plin, dacă nu avem ulei, zahar, făină suficientă în dulap. Eu recunosc dacă mai am patru ouă în frigider, consider că nu am deloc, deși știu că pot lua oricând câte doresc.

P.S.: Era în vara lui 88, mergeam la dentist la o policlinică a ITB-ului, pe la Rosetti. În drum spre dințar, văd un om vârstă care se plimba agale în sus, în jos. Mă opresc, îl întreb dacă caută ceva anume. Ridică din umeri cu blândețe, „Nu caut nimic domnișoară, doar că aici e casa în care m-am născut, unde am copilărit și am mers la școală, unde am trăit prima iubire și aș vrea și eu să văd cine mai stă în ea”. Știam de la tata de deținuții politici, de mașinile negre care venea în puterea nopții și îi ridicau pe oameni din casele lor, de obsedantul deceniu 50. Mi s-a făcut rușine și nu am știut cum să plec…

Autor Liliana Satmari

Mărturii: Mihai Nae (facebook)

„La Baia-Mare s-a împins lumea într-o vitrină; aduseseră ouă. Geamul a cedat și a spintecat o femeie care a murit pe loc. Tot în Baia-Mare, la autogară, un autobuz mai aglomerat decât trenurile indiene, cu oameni agățați de tot ce se putea, la manevra de dat cu spatele a surprins un bătrân și l-a strivit. Amintiri din epoca de aur.”

Cristiana Ionescu

Nu vreau să mi amintesc acele vremuri. Am mai povestit o dată și de câte ori povestesc mă apucă așa o revoltă și mi se strânge stomacul.

Era iarnă, un ger cumplit minus 15 grade, zăpada de jumătate de metru, iar eu trebuia să merg la alimentara din bulevardul Mihalache să mi iau rația de așa zisă carne.

Atunci, fiul meu avea doi ani și a trebuit să l iau cu mine neavând cu cine să îl las. Am înotat amândoi prin nămeții mari încă necurățați, am ajuns în bulevard și am stat la o coadă de două ore.

Ajunși în față, am primit o jumătate de kilogram de „carne” înghețată, care s a dovedit a fi os un os mare și cu ușoare urme de carne pe margini,exact cum dai acum unui câine.

Am început să plâng de durere de mâini și picioare degerate și de ciuda că nu voi avea din ce să fac o supă sau ceva de mâncare pentru copil.

Fiul meu s a îmbolnăvit, a făcut o pneumonie gravă,cu febră mare și nu a vrut nimeni să vină să i facă penicilină ,pentru că toate asistentele îmi spuneau că nu au cum să ajungă și la 12:00 noaptea la mine și la 6:00 dimineața.

Inclusiv vecina de vizavi care era asistentă,a spus că ea nu poate să doarmă doar șase ore pentru că trebuie să meargă la spital apoi și să muncească; în schimb, putea să bea în fiecare zi până nu o mai țineau picioarele, lucru care a dus mai târziu la decesul ei.

În final, m a învățat o prietenă medic cum să potrivesc serul fiziologic și praful de penicilină și să i fac singură injecții din 6 în 6 ore fiului meu.

Aveam niște dureri crunte de stomac, începeam să tremur ,pulsul îmi creștea de fiecare dată când trebuia să i fac injecție, nemaifăcând asta în viața mea.

Mă duceam întâi la baie,pentru că aveam niște crampe cumplite ,apoi mă rugam ,mă închinam și făceam injecția în sfertul de sus dreapta a fesei așa cum m a învățat Sânziana.

Îmi amintesc că prima dată i am băgat acul prea adânc și a și sângerat;mi a fost îngrozitor de frică să nu pățească ceva.

Puteam să rup acul și să rămână jumătate în fesa copilului, dar nu am avut încotro , a trebuit să risc,pentru că nimeni nu a vrut să mă ajute.

În casă ,pentru că aveam caloriferele călii spre reci ,aveam 11° în birou și 15⁰ în celelalte camere, completam așa zisa căldură cu un radiator care nu făcea față.

Apa era gheață și așa eram nevoită să spăl multe rufe pentru că altfel trebuia să aștept până la 9:00 seara când dădeau două ore drumul la apă caldă.

Ori eu lucram dimineața, trebuia să mă trezesc devreme ca să parcurg un drum de o oră și jumătate până la școala la care funcționam, prin urmare , clăteam rufele mai mult cu acea apă înghețată, până în ora 21:00.

Cam așa erau vremurile și oamenii atunci.

Este explicabil și de ce se omorau la cozi, pentru că ăsta era spiritul de „apucă, descurcă te sau mori!”

Cei care susțin că a fost bine și mergeau constant la mare și aveau tot ce le trebuie,sunt evident familiile celor care au lucrat în poliție,în armată, organele de stat, care au trăit la țară și își mai cultivau ei înșiși legume ori creșteau câte un animal și câteva păsări și o scoteau la capăt.

Dar pentru mine și părinții mei, care se sculau la 3:00 noaptea ca să se ducă la alimentara să se înghesuie cu ceilalți vecini, pentru carne, ulei, fructe, bomboane, au fost vremuri cenușii.

Eu când mă gândesc în urmă, nu văd decât cenușiu în fața ochilor.

Așa a fost pentru mine, așa am trăit în perioada aceea și așa percep eu și acum lucrurile.