Eu iubesc pisicile. Dar, dacă e să spun adevărul până la capăt, motanii au un loc aparte în inima mea. 😉
Îmi plac căpățânile lor mari și serioase, ochii aceia inteligenți și curioși, în care parcă vezi că se petrece ceva important, chiar și atunci când stau tolăniți pe canapea și se uită la tine de parcă tu ai fi musafirul în propria casă. Îmi place blana lor curată, lucioasă, mirosul lor cald și felul în care se strecoară pe lângă picioarele tale, ca și cum ar verifica discret dacă ești bine.
Ce mai, îi ador! Și cred că dragostea mea pentru motani a început demult, pe vremea când eram copil și lumea era mult mai mare decât mine, iar curțile vecinilor păreau ținuturi îndepărtate, pline de aventuri.
Atunci, bunică-mea Bențoaia mi-a dăruit un motănel. Era gri cu albăstrui, pufos și avea niște ochi care mă priveau de parcă știa deja că urmează să-i fac viața grea. I-am pus un nume pe măsură: Motocel – Ionuț Săndulescu.
Nu știu de unde mi-a venit „Ionuț Săndulescu”. Poate pentru că, în mintea mea de copil, orice motan important trebuia să aibă și nume de familie?
Când a auzit Bențoaia ce nume i-am pus s-a tulăit zece minute încontinu: „Mtulai, Doamnie, îi mere capu’ numa’ la prostii. Amu l-om sărbători dă Sânt’ Ion.”
Motocel era, pentru mine, tovarăș de joacă, frate, păpușă, cal, ursuleț și, uneori, victimă nevinovată a imaginației mele. Mă jucam nonstop cu el. Îl luam în brațe, îl pupam în bot, îl mângâiam, îl răsuceam, îl chemam, îl fugăream prin curte, el mă fugărea pe mine. 🙂
Dar aveam și un obicei foarte prost. Îmi plăcea să-l mușc de urechiuță. Îl crănțăneam. Nu tare. Doar cât să facă:„Maaaaau!”
Vai, ce-mi mai plăcea! Mă distra! Bineînțeles, Motocel nu era deloc încântat de această formă de afecțiune. Mă gherăia. Mă umplea de sânge cu o dăruire extraordinară. 🙂
Ajunsesem plină de semne pe față, pe brațe, pe piept. Parcă mă luptasem cu o tufă de trandafiri cu gheare.
Bunică-mea mă certa în stilul ei inconfundabil, jumătate românește, jumătate ungurește:
„Mno, vezi, cât iești dă bolundă și die re’?! Buta kislány! Lasă tu mâța în pace, că te-o face tătă numa‘ dunji dă nu te-o mai recunoaște mumă-ta!”
Ha! Puțin îmi păsa mie! După ce termina Bențoaia de vorbit, mă duceam iar la Motocel și: Haț! Cranț! Miaaaau! Aaaaaaaaaaaaaaaaau! 🙂
Într-o zi însă, am făcut o faptă și mai și. Am găsit rochițele păpușilor, l-am prins cu greu pe Motocel, care când mă vedea fugea ca din pușcă, și l-am îmbrăcat. I-am pus și o căciuliță, era să se spânzure, săracul!
Bietul motan stătea nemișcat și mă privea cu o expresie pe care acum, după atâția ani, o pot traduce foarte clar:
„Nebuno, ai întrecut orice limită!”
Și atunci n-a mai răbdat. M-a mușcat de deget și a zbughit-o direct în curtea doamnei Cotelia. Degetul mi s-a umflat și mă durea tare. „Jesus Maria, bagă-țî-l în tuhăs, ca să treacă!”, mă sfătuia Bențoaia care rânjea de bucurie, pentru că, în sfârșit, mi-am primit pedeapsa meritată.
Motocel Ionuț Săndulescu n-a mai venit acasă. O zi. Două zile. Trei…
Eu, disperată. Am plâns tare după el. Mă uitam pe poartă, îl strigam, îl căutam cu ochii prin toate colțurile curții.
Bunică-mea, mai înțeleaptă decât mine și, probabil, puțin sătulă de toată tărășenia, mi-a zis:
„Ó, Istenem, Jézus és Mária! Cât iești dă bolundă și die re’! Nu mai vinie Motocel acas’ din cauza ta. Pune-i lapte colo, să sîmtă că-ț‘ pasă … și o vini iel.
Am luat imediat o străchinuță, am umplut-o cu lapte proaspăt și am pus-o în curte.
Apoi m-am așezat și am început să-l chem cu vocea aceea de copil care se simțea vinovat până în măduva oaselor:
„Miaaaau! Maaau! Motoceeeel! Ionuuuuț! Vino!Pis-pis-pis! Iartă-mă!”
Și a veniiiiit. Nu știu de unde. Poate din curtea doamnei Cotelia. Habar n-am. Dar a apărut.
S-a apropiat încet de străchinuță, a băut laptele, apoi s-a uitat la mine. Eu m-am uitat la el. Și, pentru o clipă, am avut impresia că ne-am înțeles. Nu știu dacă Motocel a priceput cuvintele mele, dar poate mi-a simțit vibrația, regretul.
Din ziua aia, nu l-am mai crănțănit de ureche. Și nici el nu m-a mai zgâriat. Am făcut pace. L-am pupat direct în bot.:) Muah!
Se spune că, din vremuri foarte vechi, pisicile au primit de la Lună un dar: să recunoască sufletul oamenilor după felul în care sunt iubite. De aceea, un motan care este iubit cu adevărat poate să plece, să rătăcească, să se ascundă chiar și trei zile, dar dacă a lăsat undeva o bucățică din inima lui, se întoarce. Motocel Ionuț s-a întors pentru lapte. Sau pentru mine?
Ori poate pentru amândouă? Eu prefer să cred că s-a întors pentru mine. 🙂 Da, știu, sunt ușor infatuată, asta-i zodia, ce vreți! 🙂
Anii au trecut. Motocel – Ionuț Săndulescu a rămas undeva, în copilăria mea, într-un loc unde miroase a curte, a lapte proaspăt și a zile lungi de vară.
De atunci, am mai ținut multe mâțe: Sile, Petrică, Ițic, Sorel-Sorin, Pufian, Cosmin, Moți, Berlioz și pe cele două Măriuțe negre.
Dar năravul meu n-a trecut de tot. De când îl am pe Neghiniță Marean, de peste zece ani, îl smotocesc la fel, numai că nu-l îmbrac cu rochițe.
Niță (Îl mai strig și Nilă) are, bineînțeles, o căpățână mare. Ochii inteligenți. Blana curată și lucioasă. Aproape zece kilograme, e barosan și foarte bășinos.
Îl iau în brațe și îl iubesc. Îl pup. Îl mângâi. Îl cert, mamă ce-l mai cert: „Umflatule, țâțosule, iar ceri mâncare? Abia ți-am dat! Pleacă de-aici! Bâști, Ghiozdanul și la școală cu tine! Balenă bășinoasă! Nesimțituleeee!”
Dar, de fiecare dată când îi văd urechiuța aia perfectă, îmi vine pofta să-l mușc: haț! Cranț! 🙂 Doar puțin. Așa, cât să zică: „Maaaaau!”
DFM 24 august 2026
Ó, Istenem, Jézus és Mária! - Doamne Dumnezeule, Iisus si Maria
Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici:
RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001
BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina
Doar dacă vrei!
Mulțumesc! 😉
Toate contribuțiile sunt voluntare și reprezintă donații personale fără obligație contractuală.
Nu există beneficii sau produse garantate.