Când am auzit prima dată că la Timișoara au ieșit oamenii în stradă, am simțit furnicături în tălpi și un curent electric care-mi mușca inima ca un Pittbul. Gata! Se duce dracului comunismul, o să avem și noi libertate, băieții-și vor lăsa plete până la cer, vom pleca și vom face ce n-am făcut niciodată… Uraaa!

Cam așa gândeam. Eram un copil, 19 ani. Ce știam eu? Nici acum nu știu multe.

Pe 20 decembrie, seara, am vorbit la telefon cu Mihai (Gâtlan) și urma să ne vedem la Dalles. „Îl dăm jos pe Ceaușescu, Dana! S-a terminat!”

Pe 21 decembrie, eram la serviciu, la CET Vest Bucuresti. Acolo lucram. Plutea ceva în aer. Asta în afară de fibra de sticlă, norii de tutun emanați de Carpațiul fără filtru și nițel ud al lui nea Cristea, care fuma în draci. Plutea primejdia. Mirosea a sânge. CET Vest-ul era păzit de soldați. Apăruseră peste noapte. Nimeni nu ieșea în afara programului. Soldații aveau puști. Și nu de jucărie.

Era soare afară. Mai cald ca de obicei. Sau așa mi se părea mie. N-aveam stare. Tocmai văzusem la televizor mitingul organizat în fața Comitetului Central. Ceaușescu fusese huiduit, nu ne venea să credem, bucureștenii au avut curaj? Nu se poate! Tremuram toată și-aș fi plecat. Ieșeam din laborator, intram, iar ieșeam, parcă eram cucul de la ceas. Se zvonea că la Dalles deja se strânseseră grupuri-grupuri de revoluționari. Învârteam între degete o diodă șantalie și-aș fi fugit mâncând pământul spre Universitate. Fierbea plasma-n mine, începusem să mă interesez pe la colegi cum se face un coctail Molotov, cum să arunc cu bolovanii, în așa fel încât să și nimeresc ținta și nu să-mi dau în cap tot mie, etc. Dar lucram în aceeași secție (Aparate speciale) cu tata, iar el era cu pleoapa lui, aia ungurească, pe mine.

– Să nu cumva să te cari, că așa cât ești de mare, te bat la cur, de nu te vezi! Vrei să te împuște ăia?

– Ce să-ți spun! Ești tu stăpân pe viața mea? Fac ce vreau, sunt majoră (replică absolut imbecilă, pe care o auzisem și eu la alții!).

Tata s-a mai zbârlit la mine de trei ori, a mârâit și, preventiv, m-a încuiat în laboratorul care era la etajul doi.

– O să pleci la trei și jumătate, când se termină programul de lucru, a urlat la mine, dar așa, să-l audă colegii că e sever.

Îmi venea să plâng, mi se pusese nodul ăla în gât. N-am avut ce face și l-am ascultat. Dar când am ieșit pe poartă, am zbughit-o pe un alt drum. M-a pierdut tata.

Și iată-mă pe la Tricodava, așteptându-l pe 368, ca să-l iau spre centru. Îmi bătea inima tare, de parcă mă întâlneam cu vreunul dintre cei la care visam eu. Străzile erau pustii, lumea se ferea de ceva. Autobuzul, o droagă din aia galbenă, gonea ca vântul. La Eroilor s-a oprit. Nu putea trece peste Dâmbovița, din cauza TAB-urilor. Spre centru nu mai circula nimic. Doar metroul sau…o luai per pedes. Am ales mersul pe jos. Voiam să văd, să simt totul. Veneau oameni din oraș, alergau, erau îngroziți…unii aveau sânge pe haine.

În loc să mă întorc, am mers mai departe. Am ajuns pe Calea Victoriei și am făcut stânga, spre Hotelul București. Aveam de gând s-o duc la Dalles și pe prietena mea, Florina, care locuia în zonă.

Orașul arăta altfel. Geamuri sparte, steaguri rupte, aruncate, pietre, haine cu noroi, hârtii. Peste tot milițieni, scutieri cu căști și, evident, scuturi, albe sau negre, soldați și agenți de Securitate în haine civile. Mișunau. Legitimau și întreabau:

– Unde mergi?

– La o colegă.

– Unde locuiește?

– Pe Calea Victoriei, e cam bolnavă…

– Numele!

– Al meu sau al ei?

– Ambele. Și buletinul.

În câteva rânduri m-au pus să le arăt ce am în geantă. Geanta mea nu era o geantă, ci un sac realizat de mine din finet galben și pânză, care imita leopardul. Unicat! (de fapt era o porcărie, scrisesem cu pixul pe el Metallica și Iron Maiden.). Aveam în el, la mișto, o carte de Economie Politică, de-a zecea, o gutuie pentru Mihai și un carnețel.

Am urcat la Florina și am luat-o și pe ea.

– Unde mergem?

– La Dalles. Ne așteaptă. Suntem mai mulți.

– Cine ne așteaptă?

– Cum cine? Revoluția!

Până în Romană nu ne-a mai oprit nimeni. Să fi fost patru după-amiaza. În jurul rondului de la piață era strânsă multă lume. Nu zicea nimeni nimic. Miliție multă, cordoane de scutieri, elicoptere pe sus. Mocnea ceva în aer. Mirosea a lumânări. Aprinseseră bucureștenii pentru morții Timișoarei.

Se lăsa seara și cerul înnebunise și el, își luase culori demențiale, roz și purpură și magenta și negru și violet și bleu, nu mai avea nici el răbdare, coborâse în stradă, avea o mie de guri și mii de ochi, făcea Revoluția cu noi, ăia care stăteam și nu știam ce așteptăm…

Ne-am cocoțat pe gardul din stânga Pieței Romane, lângă trotuar (pe stânga, cum privești rondul, stând cu spatele spre Universitate).

Și-mi mai amintesc ceva esențial: masa aceea de români, – carnea cu haine și inimi care băteau, – masa dogorea ca soba. frigea. În mijlocul oamenilor nu mai era decembrie, răsuflările lor încălzeau totul. Și cineva împărțea pâine. Mâncam, chiar dacă nu-mi era foame. Apoi, cineva a ars un carnet PCR. Eu n-aveam decât cartea de Economie Politică. Nu-mi mai trebuia. Am rupt-o-n bucăți, am umplut Piața Romană, câteva rânduri cu poze și lecții despre venitul național și mijloacele de producție. S-o ia dracu de producție, care producție?

Și-am făcut torțe din mutra lui Ceașcă, care era vesel ca un cretin într-o vizită de lucru și mai cretină…

Și-atunci cineva a strigat: LIBERTATE!!! Și TIMIȘOARA! Și Jos Ceaușescu! Ori Gorbaciov, Gorbaciov, să vină Gorbaciov! Și ne-am împins unul într-altul, cineva țipa: măăă, nu vă mai înghesuiți, au, m-ai călcat… Și atunci am auzit primele focuri. Pocneau ca niște bice. Dar nu erau colindătorii. Apoi am observat trasoarele. Ca fulgerele albe fugeau trasoarele și, din locul unde mă cocoțasem, pe gardul din fier, se zăreau perfect. Am înghețat. Nu mai văzusem în viața mea așa ceva, poate doar în filme.

– Înseamnă că acolo mor oameni, i-am spus Florinei. Și Mihai?

Deasupra noastră bârâia un elicopter borțos ca un bondar și lumea-l huiduia: „Huuuo, comuniști împuțiți! Oarba după voi!”

Scutierii ne blocaseră, nu puteam înainta spre Universitate, ne împingeau brutal, mulțimea gemea, urla ca un animal înfuriat. Lumea mea făcea Revoluție! Și eu eram în ea, în pieptul ei.

Din blocul de la coloane se ițeau blițuri. Jurnaliștii străini făceau poze.

Se spunea că Securitatea știa chipul fiecărui cetățean care a participat în seara aia la revoltă.

Când au început să ne lovească, am luat-o la fugă spre Bulevardul Dacia. Câțiva căzuseră pe treptele WC-ului public, care era atunci în stația de troleibuz. Există și acum, dar e închis.

Fugeam, fugeam. Nu ne-am oprit decât pe Calea Victoriei. Se auzeau împușcături. Vuietul nu contenea. Frica alerga pe străzi, nu oamenii. O țineam pe Florina de mână. M-am izbit de un bărbat. Mirosea a băutură. A țipat la mine:

– Făăăă, Jenicooo, la Universitate nu m-au lăsat să cobor din metrou! E închisă ștația, n-auzi? E închisă ștația! Am venit pă la Romană, ce-s prost? Mă cac în carnetu` dă partid, uite, na! Huoo!

Am fugit ca disperatele în noapte. La Dalles n-am mai putut ajunge. Se trăgea-n draci, era întuneric și groază peste tot. Florina s-a dus acasă, eu n-am vrut să rămân la ea. Nu știu de ce. Habar n-am. Am vrut s-o sun pe mama, din Amzei, de la un telefon public. Cred că era fiartă, nu știa nimic de mine.

Formez numărul: 71.18.23. Porcăria de aparat nu funcționa. Am luat receptorul și l-am izbit de zid. Am înjurat, am plâns, am urlat. Oricum nu mă auzea nimeni. Împușcăturile îmi asurzeau urechile. „Oamenii ăia mor acolo, mă gândeam, iar eu mă cert cu telefoanele publice…” Ulterior am aflat de la cineva mai informat decât mine că ele funcționau, dar erau legăturile întrerupte, ca să nu se afle și la periferie ce se întâmplă în centru.

M-am dus mai departe. Am plecat în Militari, singură. O nebună de 19 ani. Mă gândeam la Mihai. Mă simțeam aiurea că n-am ajuns la ora cinci, la întâlnire. Dar dacă aș fi ajuns?

În noaptea aia n-am dormit, am stat cu urechea lipită de Radio Europa Liberă. Vești îngrozitoare, morți, răniți, sânge, creieri pe asfalt, tancuri, arestări, percheziții. A doua zi, sâmbătă, am aflat și despre „sinuciderea” generalului Milea. Apoi am primit un telefon de o prietenă.

– Dana, Mihai a murit.

– Cum?

– A fost împușcat la Dalles…

Vestea m-a izbit ca o cazma în piept. M-a lăsat fără aer. Am plecat imediat de acasă. Același traseu, dar de data asta, cu metroul. Care n-a oprit la Universitate, ci direct la Romană. Bețivul nu mințise.

Am bătut la ușa Florinei. Abia se trezise.

 – Hai să-i aprindem lui Mihai o lumânare!

– Stai puțin, de ce să-i aprindem? A murit?

– Da.

S-a sprijinit de ziduri, să nu cadă. Era lividă.

– Chiar e mort? Chiar au murit oameni? Nu-mi vine să cred! Poate nu e adevărat!! Poate e o diversiune!

– Hai la Universitate! Trebuie să vedem!

Am plecat. La Dalles se mai vedeau pete de sânge. Bălți! Am pus lumânări. În jur erau zeci de lumânări, topite sau aprinse, flori, pâini. Lumea plângea.

-Înseamnă că e adevărat…

Sute de oameni, în special muncitori din marile întreprinderi și uzine, au lăsat ciocanele și furnalele și-au venit în fața Comitetului Central ca să ceară socoteală. Din elicoptere ploua cu manifeste peste bucureșteni. Apoi, din nou, huiduieli, valuri de ură, ură materială, fluidă.

Seara s-a lăsat din nou cu măcel. Sânge, morți și răniți. Trasoare, gloanțe, urlete. Câțiva s-au îmbătat, săracii, și au murit fericiți, cu ochii la stele. Pe mine și pe Florina, urgia din 22 decembrie ne-a prins lângă magazinul Unic, care era la Universitate.

În momentul în care am văzut cum trec trasoarele pe lângă noi, am simțit că mi se taie picioarele de la genunchi. Alergam bezmetice, una după alta, în cerc, semicerc, în pătrat, în romb, în stea, și nu știam unde să ne ascundem. Mirosea aerul a moarte și-a pucioasă, a sulf, a sânge scurs, a motorină, era fum, mult fum, abia respirai.

Ne-am refugiat în prima scară de bloc. Inima-mi spărgea geaca, apele curgeau șiroaie pe mine. „O să mor ca tâmpita și nici n-am apucat să văd America”, îmi ziceam în gând. Apoi o bubuitură ca de tun ne-a surzit câteva secunde. Efectiv NU mai auzeam decât: țiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii.

– Să batem la uși, poate ne deschide cineva, un om cu suflet!, plângea Florina și regretam că am cărat-o după mine.

Împușcăturile de mitralieră erau lângă noi: tatatatata. N-a deschis nimeni nicio ușă. Cineva urca scările. Doi bărbați. I-am văzut cu ochii mei. Vor să ne omoare? De data asta am bubuit eu cu picioarele. Ajutoooor!

Ne-a deschis o bătrână într-un capot de finet. Am intrat cu forța peste ea. Am implorat-o, în hohote de disperare, să ne țină câteva minute, până plecau ăia. Ne-a privit cu suspiciune și cu scârbă infinită, dar poate că ne-a salvat viețile. Nu știu…

– Ce caută două domnișoare noaptea, pe străzi, cu golanii?

– Păi, să vedeți, noi… am dus, am aprins niște lumânări pentru Mihai, prietenul nostru, și…

– Și ce? De unde știu că nu vreți să-mi furați argintăria? Sau pensia? Eu am fost soră medicală în cel de-al Doilea Război Mondial, nu sunt oricine!

Am vrut să plec. Mă enervase. Mai bine printre gloanțe decât să mă facă hoață!

M-am întors cu spatele spre ea. Dar Florina, mai finuță, mai înțeleaptă, a liniștit-o:

– Doamnă, nu vrem să vă facem rău. Aveți dreptate, n-ar trebui să fim pe străzi la ora asta, dar ne bucurăm că am scăpat de Ceaușescu. Mă numesc Macarie Florina, locuiesc pe Calea Victoriei, și aș vrea să-i sun pe părinții mei, or fi îngrijorați. Îmi permiteți?

– Telefonul costă, a zis fosta soră medicală.

– Vă dau un leu. Atâta am.

Și Florina, cu vorba ei dulce, a „dus-o”. Dup-aia a reușit să-i anunțe și pe ai ei, că e în regulă, și femeia odată s-a moldovenit la suflet. Hai, că nu eram niște infractoare.

Ferestrele apartamentului de două camere dădeau înspre curtea CC-ului și vedeam flăcări imense. Trosnea tot blocul, de bubuituri. Stăteam în semiîntuneric, iar bătrâna ne-a obligat să mergem în genunchi, ca să nu fim împușcate, „știți, eu am făcut frontul…”

Pe pereți sclipeau tablouri mari și mici cu fotografii din anii 30, în care chipuri tinere zâmbeau. O damă cu gura ca o inimioară și niște picioare ca-n reclamele la ștrampi de mătase, fuma dintr-un portțigaret și deschidea ușa unui Ford. O fi ea? Baba scorțoasă? Doamne, ce schimbare!

În casă intra fumul de la exploziile din Biblioteca Centrală Universitară și de la Palatul Regal. Abia respiram.

– Udați o batistă și țineți-o la nas, ne-a sfătuit femeia.

În pat zăcea soțul ei. Paralizat complet. Trăga să moară. Fusese mare mahăr în PCR, mi-a spus și cum îl cheamă, dar, din păcate am uitat complet.

La televizorul alb-negru îl vedeam pe Dinescu. Apoi a apărut și Iliescu.

– Ăsta o să ducă țara de râpă, madam!

– Cine, dragule?, întreba bătrâna.

– Iliescu. L-am cunoscut în anii 50. E o canalie. Un cancer. Te ia pe nepregătite. S-a zis cu România, dacă se bagă el. Asta nu mai e revoluție. E lovitură de stat!

Nu știam cine-i Ion Iliescu și nici nu mă interesa în clipa aia. Aveam să aflu mai târziu, în 13-16 iunie 1990.

Atunci voiam doar aer curat, aer. Mi-era foame de libertate. De viață. Voiam să se facă ziuă. Și s-a făcut.

Pe la cinci dimineața am plecat.

– Vă mulțumim pentru că ați fost atât de bună cu noi, doamnă, i-a zis Florina.

– Pentru puțin, a zâmbit salvatoarea noastră. Vă mai aștept. Dacă mai sunt și alte lovituri de stat…

Când am ieșit de la ea, îmi venea să sar într-un picior, atâta eram de fericită. Dar în fața magazinului de pâine, din gang, era o Salvare cu un mort pe targă, plin de sânge și am uitat ce îmi doream să fac…

A trecut mult timp de atunci. Florina s-a întors la acea adresă, dar niciodată ușa aia nu s-a mai deschis.

Nu am aflat nici până în ziua de azi cine a fost femeia în vârstă, care a făcut frontul. Dar știu că ei îi datorez viața.

Dana Fodor Mateescu

Dacă ți-a plăcut ce ai citit, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc