Madam Feri locuia pe strada noastră și am păstrat-o în amintirea mea ca pe un cireș înflorit. Căci, ea, unguroaica, Rosza néni, cea care vorbea stâlcit românește, de mă făcea să râd în hohote și lacrimi, avea un suflet bun, cum rar am mai întâlnit. Dacă era frig, mă încălzea, dacă era cald, mă răcorea.
„O istenem, no, inde imblă copilurile tău?”, o întreba ea pe Bențoaia, bunică‑mea, despre mine, iar eu izbucneam într‑un râs sălbatic.
Erau prietene bune, mai ales că vorbeau în maghiară, ca să nu înțeleg eu ce zic, pentru că eram bolundă și „rosgherek”, adică „rossz gyerek”.
Femeia asta fusese de o frumusețe încredibilă în tinerețe. Roșcată, aurie, cu ochii albaștri, micuță, cu un zâmbet ca al actrițelor de cinema. Rozsa, draga de ea! Singura mărturie a splendorii care a fost era într‑o fotografie sepia, cu marginile zimțate, pe care se spârcâiseră muștele într‑o mare veselie. O ținea pe perete în loc de icoană și se închina la ea.
Timpul, viața și alcoolul, toți trei, ca niște nemernici, au dat‑o cu capul de pereți și au transformat‑o într‑o epavă. Umflată, cu cicatrici pe brațe și pe la gât, buhăită, mereu duhnind a șnaps, madam Feri era captivă într‑o lume pe care noi, oamenii normali nu o vedeam, prinsă între trecut și prezentul care o durea când era trează. Doar ochii și‑i păstrase vii și extraordinar de albaștri.
Nu cred că avea școală, dar știu că lucrase la Apaca, colegă cu Bențoaia. O și auzeam în zilele de vară, pustii și încremenite, cum coase la mașină: tâctâctâtâc. Din asta trăia, nu știu dacă avea pensie. Îmi croise și mie o rochiță ungurească, minunată, cu șorțuleț alb, mânecuțe bufante. Eram ca o păpușică, dar cu un cap de băiețel.

Stătea cu ușile vraiște, poarta era deschisă mereu, „Nem, ușile închisă la mine niciodată. Nu fură la mine.”

Cât am locuit eu pe strada Petru Maior, nu am văzut‑o îmbrăcată în altceva decât într‑o rochie sac, care avea o culoare imposibilă: nici verde, nici maro, nici bej, dar nici gri. În picioare purta mereu „păpuci”, de unde răsăreau niște degete de care‑mi era teamă: sucite, strâmbe, cu unghii negre, de vrăjitoare.
Povestea Bențoaia, dar numai după ce se trotila cu palincă, că Rozsa néni avusese cinci copii care i‑au murit într‑un incendiu. Dar nu în București, ci într‑un sat de pe lângă Iteu, nu‑mi mai amintesc numele. Roza, în disperare, a intrat în flăcări ca să‑și scoată pruncii. De atunci, avea arsurile alea cumplite pe trup, dar mai ales în suflet. Zile în șir a așteptat să se domolească jarul, apoi, cu degetele încă rănite, și‑a scos singură copiii din scrum și i‑a îngropat. Bărbatul ei, Gyuri, înnebunise de tot, dar ea nu l‑a părăsit, l‑a cărat după ea ca pe un obiect de care nu se putea despărți.
Nu era un bolnav violent, dar nu zicea nimic, tăcea, mânca, își făcea nevoile și dormea. Când l‑am cunoscut eu, bietul om, bătrân, slab paralizase de la brâu în jos, iar Feri neni îl pusese într‑un scaun cu rotile, antic și ruginit, care scârțâia teribil când îl plimba pe stradă. Mi se părea ciudat cum îl ducea în brațe ca pe un bebeluș decrepit.
Gyuri avea o față uluită, de parcă ceva îl speriase îngrozitor sau vedea el ceva, ce noi nu puteam. Nu zâmbea, nu plângea. Era doar uluit. „Mno, așe o rămas iel dă când fu nenorocirea cu pruncii. Îi beteag, să nu aud că îl batjocorești, că dracu‑i al tău! Tu fă o faptă bună!”, mă dăscălea Bențoaia, știind ce‑mi poate pielea.
Mie, sinceră să fiu, mi se făcuse milă de el, și voiam să‑l fac să zâmbească, măcar puțin, la un colț de gură, așa…

Și atunci, ce mi‑am zis în mintea mea de copil? Când îl scoate Feri neni afară, vin și mă strâmb în toate felurile posibile, sar, țopăi, merg în mâini, fac șpagatul, balet, orice, numai să râdă. Asta da, o faptă bună! 🙂
Zis și făcut! Am început să pun în acțiune planul, care mi se părea extrem de inteligent. Iuhuu!

Vara, până toamna târziu, chiar și iarna, moș Gyuri era lăsat ore în șir în fața porții. Privea mașinile cum trec, cu expresia aia, uluită, de care v‑am zis. Oamenii îi dădeau și mâncare de pomană și bani. Eu, când nu mă vedea nimeni, începeam spectacolul artistic de acrobații, scălămbăieli, cântece deocheate ca „Magdalena” (nu cred că pricepea ceva din ele!), „Bălălău” și inevitabilul „Privesc din Doftana”, pe care‑l adoram.

În timp ce interpretam minunatele și educativele șlagăre, ridicam piciorul drept sus de tot, făceam podul, mă crăcănam, fluieram, chirăiam, ziceam: du‑du‑du‑da‑da‑da, șaidirididam, pam‑pam, mergeam în mâini câteva secunde, mă trânteam pe jos lată, prefăcându‑mă că am murit.

Bătrânul se pornea pe un râs, de nu‑l mai putea opri nimeni. Eu, încurajată și fericită pentru că am reușit să atrag atenția cu nebuniile mele și am realizat o faptă bună, îmi dădeam și nădragii jos arătându‑mi curul rozaliu și obraznic. Dup‑aia, fugeam. Moșul, să leșine… Nu mai avea aer.
Azi, așa, mâine tot așa. Bietul Gyuri, râdea și râdea. Toată lumea se întreba ce se întâmpla cu el și mulți credeau că e o altă fază a nebuniei. Până când, la un moment dat, o aud pe Feri neni că i se plânge Bențoaiei:

„Jaj, Istenem, te, Gyuri e veselă la stradă, bucuros și la mine, dar e căcaturile și pișaturile peste tot la el, la picioar… jaj, draga! Poți da la mine nadrág? Am spelat la mine toate pantalonurile, nu e una curată.”


Adevărul e că seara, sub Gyuri bácsi se lățea, ca un zâmbet, o baltă cinstită de pișălău unguresc, iar el era fericit ca‑n tinerețe, când o pupa pe Rozsa neni sub clar de lună.
Bențoaia scutura capul pe spate: „Apăi, tu, muiere dacă‑i dai zamă cu jinars tătă zâua, cum vrei să nu să cace pă iel?”
Se ducea apoi în casă și căuta printre boarfele lui tataia niște nădragi mai acatării: „Ni, izmene socialiste în care s‑o beșit bărbatu‑meu când arunca cu manifeste dă pă Podu Basarab.”

Dar, într‑o zi, cineva m‑a văzut și a realizat (câtă perspicacitate!) că între strâmbăturile mele șucare și ceea ce i se întâmplă moșului este o legătură incontestabilă, și m‑a pârât.

Bențoaia a mărunțit printre dinți câteva înjurături superbe și combinate (maghiară și română) apoi i‑a spus tot mamei care mi‑a interzis să mai fac circul ăla pe stradă. „Dar vreau să‑l fac să râdă, ce e așa de rău să faci un om trist să râdă?”, vociferam eu.
„Îți vezi de treaba ta, ai înțeles? Și mă rog de ce‑ți arăți iar bucile? Nu ai pic de rușine? Vrei bătaie? De câte ori ți‑am zis să nu mai faci așa ceva? M‑ai văzut pe mine că‑mi dau chiloții jos?” Și se pregătea să mă bată…
Tata, care era în camera cealaltă, a auzit totul și, foarte serios, a oprit‑o. „Las‑o! Că nu mai face! Îi duc lui Gyuri bácsi pantalonii mei, am vreo patru perechi pe care nu le mai îmbrac!”
Apoi, spre mine: „Dar cu o condiție: nu‑ți mai arăta popoul, ești fetiță mare și e urât!”
Mi‑a făcut cu ochiul, să nu vadă mama, și în clipa aceea am știut cât de mult îl iubesc.

rossz gyerek= copil rău

neni= tanti

bácsi= unchi

spelat= spălat

DFM 21 octombrie 2025

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!