A fost o iarnă ca niciodată, la noi în Bușteni, pufoasă și albă, prietenă cu toți copiii din oraș. Ninsese mult în acel an, încă din noiembrie, și oriunde priveai deslușeai un peisaj de poveste, numai bun de înrămat. Căsuțele abia își scoteau capetele din troiene și aveau flori de gheață la ferestre, dincolo de care priveau afară, uimite, mușcatele puse la adăpost de gospodine, imediat după ce gerul începuse să-și arate colții.

Bucuria vacanței de atunci

Din coșuri se înălțau, ca într-o rugă, spre cerul înalt umbre palide de fum, cu miros de brad ars și huilă. După cutremurul din 1977, sărbătorile de iarnă deveniseră un pic mai triste și aici, ca peste tot, din cauza economiilor la energie impuse de stat, iar de pe rafturile alimentărilor dispăruseră portocalele, bananele, bomboanele de pom și multe alte lucruri care ne bucurau, de regulă, copilăria.

Doar la gostatul din colț de la Valea Albă câteva navete de mere roșii înghețate se străduiau să compenseze cromatica albului infinit ce punea stăpânire pe toate. Alături, veșnicele butoaie burtoase cu varză și gogonele degerate, vegheate discret de domnul Țicu, gestionarul de atunci, un om blând care întotdeauna mai punea un cartof – doi – clientului, după ce cântărea marfa, așa, din bunătate.

Bucuria vacanței și spiritul sărbătorilor erau în toate, se simțeau în aer. La biserica Domnească din centru se făceau repetiții pentru concertul de colinde, care în fiecare an se organizau pe 25 decembrie și nu în ajun, pe 24. Așa a rămas tradiția din vremea regelui.

Moș Crăciun sau Moș Gerilă?

Biserica era neîncăpătoare în fiecare an; unii înregistrau spectacolul divin la casetofoane montate în fața altarului, alții îl înregistrau direct în suflet, promițându-și să fie mai buni în anul ce va urma. Mai jos, în parcul de lângă primărie, bradul era împodobit cu globuri uriașe din sticlă și becuri colorate, în așteptarea lui Moș Gerilă, numele conspirativ dat de comuniști lui Moș Crăciun – în fapt unul și același bătrân simpatic, dăruitor de cadouri copiilor cuminți, la schimb cu poezii recitate înaintea bradului.

Pe vremea lui Moș Gerilă însă, la noi, Crăciunul era Crăciun, cu toate datinile respectate cu sfințenie. Bradul se împodobea pe 23 decembrie, în ajunul ajunului, apoi mergeam la biserică la slujbă, iar seara venea moșul acasă la fiecare. După colinde, preoții Dan și Niculescu împărțeau pungulițe cu dulciuri tuturor copiilor din curtea bisericii.

În zilele următoare, tot la biserică se făceau pregătiri pentru plugușor, cu grijă și cu datoria de a păstra tradițiile.

Zăpada sticloasă scârțâia sub bocanci

Era iarna lui 1979. Abia împlinisem 12 ani, dar mi-aduc aminte ca acum. A fost ultima dată când am ieșit la colindat, fără să știu că poate atunci s-a încheiat copilăria. A rămas amintirea acelei nopți, pe care am păstrat-o ani de zile, alături de monedele câștigate, puse în pușculița mea în chip de pară portocalie din ceramică de Corund, așezată pe frigiderul din bucătărie.

Mi-aduc aminte de fiecare casă unde eu și prietenul meu Miță ne-am încercat norocul. Era o noapte senină și geroasă. Zăpada sticloasă scârțâia sub bocanci. Țineam în mână un mic clopoțel metalic împrumutat de la o oaie. Era mare bucurie pe noi când eram primiți să colindăm, la vecinii de pe stradă, apoi mai sus, pe Coștila, pe Valea Albă, pe strada Morarului sau Viitorului. Câinii ne lătrau aprig, ieșiți din minți.

Cea mai luminoasă era Steaua Crăciunului

Mi-aduc aminte de o băbuță de vis-a-vis de Căminul Alpin, care ne-a rugat să nu dăm cu pocnitori că se sperie. Nici n-aveam. Doar clopoțelul mioriței, găsit în fața porții după ce turmele au urcat la munte și pe care îl agitam frenetic în mâna înghețată.

Primeam câte o monedă de un leu sau de trei, de la cei mai generoși, dar pentru noi era Rai.

În rest, pustiu și frig. Din miezul pădurii se-auzeau urlete de lup, tânguiri sinistre de ți se făcea inima cât un purice, de frică. Valea Albă hohotea sub crustă de gheață, peste care luminile stradale aruncau raze alb-verzui.

Fără să știm, fără să ne gândim, atunci a fost ultimul colind. Deasupra, Caraimanul atingea cu umerii stelele aninate de cerul înghețat. Și cea mai luminoasă era Steaua Crăciunului.

Pictură și text, Răzvan Gabriel Mateescu

8 decembrie 2025