Iolanda Mărculescu-Stern. Vă mai amintiți de ea? Despre soprana de coloratură care, în anii 50, concerta pe renumite scene ale lumii, se mai știu astăzi puține lucruri. Istoria recentă a muzicii culte românești este zgârcită în a oferi date despre cea care, în urmă cu o jumătate de veac, era numită „cristalul nostru de baccara” al cărei nume apărea cu litere de-o șchioapă în ziarele importante ale lumii.
Ileana Ursu, muzicolog talentat a reușit să reconstituie profilul acestui personaj impunător și unic, semnând un studiu de mari dimensiuni scris cu sufletul: „Diva imperiului muzicii, Iolanda Mărculescu și epoca sa”.


În această fabuloasă carte, Ileana Ursu trece, cu obiectivitate, prin toate etapele vieții marii artiste, începând de la naștere, copilărie, adolescență, prima dragoste și suferințele pricinuite de securitate și regimul comunist instaurat în România, până la fuga din țară și stabilirea în Statele Unite ale Americii. (DFM)
„În casa bătrânească învăluită în parfum de caprifoi de pe strada Dr. Varnali, nimic nu prevestește la începutul lunii aprilie a anului 1923 nașterea unui copil care va încânta prin darurile lui muzicale trei continente. Iolanda Victoria Sanda Mărculescu, fiica lui Victor și a Alexandrinei (Didița) vine pe lume la București, în miezul zilei de 2 aprilie, ca un semn al primăverii ce-și pocnește, năvalnic, mugurii. Și, ca un adevărat semn primăvăratic, aduce căldură și bucurie într-o familie care nu mai spera să aibă urmași. Mama are puțin peste 40 de ani, iar tatăl are 45, de aceea, evenimentul nașterii Iolandei îi marchează profund pe părinți. (…)
La 6 august (1929) vestea cade ca un trăsnet în cartierul Gării de Nord. Slujnicele atotcunoscătoare se opresc în loc și se închină adânc, rostind: „Săracul! S-a dus în floarea vârstei! Dumnezeu să-l odihnească pe avocatul Victor Mărculescu!”
Timpul se oprește o clipă pentru Alexandrina și pentru Iolanda. Odată cu Victor Mărculescu, decedat în urma unui eșec profesional pe fondul începutului marelui crah mondial, dispare principalul susținător material al familiei.
Fiu de preot de țară, născut la 20 martie 1977, Victor Mărculescu (frate cu Vintilă Mărculescu, bunicul dinspre mamă al soțului meu, Răzvan Mateescu – n.m.) urmase, cu multe eforturi financiare, Facultatea de Drept din București. Practicarea avocaturii i-a adus unele succese, însă o anumită sensibiliate și candoare, specifice mediului patriarhal în care se formase, precum și evoluția șocantă a economiei românești, i-au fost fatale.
Foarte curând, familia își află în persoana lui Vasile Mărculescu, un alt frate al lui Victor, un cap de familie, de necesitate vitală. Modest funcționar de stat, Vasile, zis „Moșul” deoarece maturitatea târzie îl aflase neînsurat, are importanta sarcină de a a veghea asupra veniturilor familiei, venituri obținute din arendarea moșiei de 250 de pogoane de la Arțari, un sat pierdut în imensitatea Câmpiei Bărăganului, ce fusese dota primită la căsătorie de Alexandrina, mama Iolandei.
Iolanda, Yoyo sau Puica, după cum i se mai spune, din când în când, este un copil vesel și plin de energie, trăsături care aveau să-i fie definitorii toată viața. Îi place să cânte, să danseze și să joace în mici scenete de teatru. Are un simț înnăscut al cochetăriei, ce transpare în toate fotografiile coplăriei. (…)
Martie 1938. În sufrageria casei părintești din strada Varnali nr. 24 membrii familiei dezbat o problemă importantă. Tocmai au hotărât ca Iolanda să înceapă lecțiile de canto cu domnișoara Missir, un nume cu o rezonanță desosebită datrită frumoasei cariere vocale pe care o avusese în Germania.
„Fetița are aur în glas”, afirmă de la prima întâlnire și cu un entuziasm surprinzător reținuta domnișoară Missir. Cu partiturile Vaccai și Conccone sub braț, Iolanda urcă de două ori pe săptămână la etajul Școlii Centrale unde, într-un mic studio cu pian, o așteaptă profesoara brunetă, cu profil clasic și mers șchiopătat. Discipola află mai întâi despre impostația vocii și respirația costo-diafragmatică. (…) Dincolo de ușurința naturală cu care cântă, Ioalnda mai are și un vibrato deosebit în voce. O senzație nouă și extrem de plăcută o cuprinde, treptat, pe tânăra de 16 ani: o voluptate pe care numai orele de canto i-o dăruiesc. Ușurința extraordinară cu care intonează sunetele înalte o fac pe domnișoara Missir să o considere o potențială soprană de coloratură. Do natural, do diez, re, re diez, mi din octava a treia!- vibrează strălucitoare în atmosfera unei toamne de o blândețe înșelătoare.
La 1 septembrie 1939 vocalizele Iolandei sunt acoperite de știrile difuzoarelor reglate la maximum. Vestea declanșării celui de-al II-lea Război Mondial le determină pe văduvele de război din familia Iolandei să se strângă înfrigurate și să se închine pentru sufletele celor care aveau să piară în acel nou spasm de conștiință al omenirii. (…)
Obsedantele știri radiofonice și jurnalele cinematografice informau populația despre asasinarea primului ministru român, Armand Călinescu, de către legionari. Ucigașii sunt executați în seara aceleiași zile, chiar la locul faptei.
În sala de clasă a Iolandei, o militantă legionară vrea să formeze prozelite ale doctrinei fasciste. Pentru a protesta de politica legionară, elevele lovesc minute în șir cu pumnii, pupitrele. La Școala Centrală, în cadrul căreia fetele de origine română și evreiască se dezvoltă într-o „intimitate perfect dirijată de conducerea școlii”- după cum avea să precizeze, peste mai mult de o jumătate de secol, aceeași Alice Caveschi-Teodorescu- fascismul nu avea ce căuta. (…)
La vreme de război, alegerea unei cariere artistice este un gest foarte riscant. Doar avocatura poate fi o profesie sigură și onorabilă pentru Iolanda. După un examen de bacalaureat dificil, la care obține media 8.80, Iolanda este admisă la facultatea de Drept din București.
Urcând pentru prima dată treptele noii și impunătoarei clădiri a Facultății de Drept din București- așezată în rând cu Grajdurile Regale și la distanță de o stradă de apa Dâmboviței, Iolanda se gândește că, în fond, este vorba doar de o mică amânare. Se consolează cu ideea că după absolvire se va putea abandona, cel puțin sporadic, voluptăților artei vocale.
Familia Iolandei trece prin momente grele și face eforturi tot mai mari pentru a-i asigura suportul financiar, pentru a-și continua studiile de drept, pe care avea să le înterupă, dealtfel, peste doi ani.
Peste toate acestea, se așterne covorul de bombe aparținând aviației anglo-americane de la 1 august 1943, asupra orașului Ploiești. În acest moment de criză, debutul absolut al Iolandei Mărculescu din seara de 25 martie 1944, de la Sala Dalles din București- în cadrul unui concert cameral organizat sub egida Oficiului Educației Tineretului și al Asociației Muzicale Române-, apare ca un zarzăr înflorit în plină iarnă. În compania unor artiști valoroși ca violoniștii Sandu Albu și George Manoliu, pianistul Iosif Prunner, violistul Dumitru Botez, cornistul Constantin Pârvan, clarinetistul Victor Vasiliu, fagotistul Ion Popa, violoncelistul Geroge Iarosevici și contrabasistul Virgil Damaschin, Iolanda interpretează cu emoție piesele „Ochi albaștri” de Eduard Caudella, „Sub teiu”, de Hugo Felix și valsul „Extazy” de Luigi Arditi. (…)
Într-o atmosferă de pseudo-jubilație populară și de pseudo-înfrățire cu Armata Sovietivă ce începuse să pătrundă în țară încă de la sfârșitul lui august 1944 – ca o consecință a semnării, la Moscova, a Convenției de Armistițiu dintre guvernul României și Națiunile Unite-, Iolanda își urmează destinul, ca și până atunci, printr-un coridor paralel cu realitatea imediată.
În anii 1944-1945, Ioalnda îl are ca profesor pe maestrul Constantin Stroescu. Evoluția ei, în acest an pregătitor, este rapidă și culminează cu nota maximă la examenul din iunie al anului 1945 la Academia Regală de Muzică și Artă Dramatică din București. Ca urmare a acestui examen, Constantin Stroescu își arată încredere în calitățile ei vocale și intelectuale prin promovarea Iolandei direct în anul V de studiu. Gestul neobișnuit al profesorului, binecunoscut pentru exigența lui, îi uimește, deopotrivă, pe ceilalți dascăli și pe studenți.
Însă Iolanda nu se poate bucura prea multă vreme de progresele ei vocale deoarece începutul instaurării unei noi ordini sociale și politice îi zdruncină, puternic, situația materială a familiei. În urma legiferării Reformei agrare din 23 martie 1945, familia ei este deposedată de singura sursă de existență: moșia de la Arțari. Moarte, pierderi materiale, răsturnarea valorilor respectate de întreaga familie, formule demagogice noi pentru trucuri vechi de deposedarea unora în favoarea altora. Pe scurt: suferințe cauzate de fenomenul revanșei sociale. Iolanda înțelege foarte repede că ea rămâne singura șansă de supraviețuire a familiei. Verbul „a cânta” începe să se confunde tot mai mult, în conștiința ei, cu verbul „a exista”. (…)
Muzicienii și muzicanții timpului cântă ode atât regelui, cât și „tătucăi” Stalin, în cea mai antagonică și absurdă asociere.
Dimineață de august torid. În fața clădirii cu nr. 41 de pe strada G-ral Berthelot o mulțimea de oameni, mai ales tineri, așteaptă să pătrundă, pe rând, în holul amenajat în mod provizoriu de Radiofuziunea Română. În studio se află comisia condusă de reputatul dirijor și compozitor Constantin Silvestri. (…)
Printre cele cinci sute de persoane care se prezintă în anul 1946 la concursurile pentru mărirea Corului Academic al radiodifuziunii se află și Iolanda Mărculescu. Datorită calităților ei vocale și interpretative, ea este angajată la 1 septembrie al aceluiași an cu statutul de solistă.
În contextul în care, dintre doi concurenți de valoare egală sau aproape egală, este preferat acela care este și membru al PCR, acceptarea și afirmarea Iolandei, ca un element de valoare al prestigiosului cor Academic al Radiodifuziunii Române, nu se poate explica decât prin impactul puternic pe care-l are interpretarea și pregătirea ei muzicală asupra Comisiei de angajare. (…)
Decretul din 19 februarie 1948 declanșează o campanie furibundă împotriva „cosmopolitanismului, formalismului și decadentismului în artă”. Acest lucru marchează începutul unei persecuții a tuturor artiștilor suspectați că nu se conformează liniei partidului în creația lor. Urmând sinistrul exemplu al activiștilor sovietici care i-au atacat, umilit și terorizat până în 1958 pe cei mai proeminenți compozitori ai URSS precum Dmitri Șostakovici, Serghei Prokofiev și Aram Haciaturian, care la Congresul din Aprilie 1948 al Uniunii Compozitorilor au fost forțați să-și ceară scuze pentru nerespectarea politicii partidului în munca lor creatoare, și combatanții români ai realismului socialist din fruntea instituțiilor statului sau de la publicații precum Contemporanul, Flacăra, Scânteia, încep oprimare unora dintre cei mai importanți muzicologi și compozitori. (…)
Dușmanii clasei prolatare sunt pândiți pretutindeni, dar mai ales în mediul artistic și de propagandă ideologică cum este considerat cel de la Radiodiodifuziunea Română. Această instituție fusese naționalizată la 11 iunie 1948 după ce devenise, prin Decretul-lege nr. 277/962 din 28 martie 1947, bastionul „informării și educării în spiritul patriotismului și politicii marxist-leniniste a PCR”.
În acest marasm ideologic, șansele de lansare ale Iolandei Mărculescu pe orbita marilor personalități ale vieții muzicale românești par mici. Importul sovietic masiv de muzică, de muzicieni și de idei- reflectat cu insistență în presa românească-, sufocă floarea artei românești.
Cu toate acestea, Iolanda devine, curând, o voce foarte îndrăgită, atât de elita veții muzicale, cât și de marele public. Marea ei popularitate se datorează impactului extraordinar al înregistrărilor ei de la radio și televiziune. Acestea din urmă i-au devenit accesibile numai cu ajutorul vechiului truc al Calului Troian: interpretarea repertoriului sovietic. După ce a fost îndepărată din Corul Academic din cauza unui dosar nesatisfăcător, Iolanda cucerește Radiodifuziunea cu repertoriul sovietic.
Începând cu ziua de 10 martie 1949, când participă la un recital colectiv de lieduri rusești în primă audiție, Ioanda Mărculescu devine una dintre vocile cele mai des răspândite în eter, ajungând la performanța de șase programări- la ore și programe diferite- în aceeași zi (24 mai 1963). Ascultătorii se îndrăgostesc de vocea ei, iar redactorii de radio încep să o solicite tot mai des pentru imprimări.
În ciuda unui dosar „pătat” și a lipsei de relații personale cu potentații comuniști ai acelor ani, Iolanda devine favorita Radiodifuziunii Române- cea mai rapidă trambulină spre succes a acestei epoci- și prin ea, cântăreața preferată a publicului românesc.
Trec anii, și Iolanda devine din ce în ce mai cunoscută. Este solicitată pretutindeni și nu refuză nicio invitație. Cântă în București, la Ateneul Popular, la Liceul „Gheorghe Șincai”, la Casa Oamenilor de Știință, la „Institutul Român pentru Relațiile Culturale cu Străinătatea”, Academia RPR, Sala Fantasio, fabrica Vulcan, dar și în țară, la Sinaia, Bușteni și Brașov. Energia ei este reînoită de o iubire care va atinge, în mai puțin de un an, incandescența. Dragostea ei s-a înfiripat la vremea ghioceilor din memorabilul an 1951 când l-a cunoscut pe violonistul Alexandru Stern. Erau aproape de aceeași vârstă și s-au simțit atrași unul față de celălalt. Ea era, deja, o vedetă. El era, aparent, un timid. Prin urmare, între un concert la Academia Română și unul la Ateneu, cei doi îndrăgostiți își spun „da”.
La ceremonia care are loc în ziua de 23 septembrie 1951, la Oficiul Stării Civile din Raionul Gheorghe Gheorghiu-Dej, participă doar părinții viitorului soț, precum și doi frați ai mamei acestuia. Șocată de alegerea Iolandei, familia ei nu asistă la oficierea căsătoriei. (…)
Ioanda începe să călătorească în afara țării, invitată să cânte pe marile scene ale lumii (Polonia, Italia, Germania Democrată, China. Are mari succese. 


Dar, într-o zi înfrigurată a lunii martie 1968, Iolanda și alți profesori ai Conservatorului „Ciprian Porumbescu” din București sunt convocați în Sala de concerte a acestei instituții pentru a li se comunica de către un grup de tovarăși, numiți „protocol”, că începând din acel moment sunt OBLIGAȚI SĂ RAPORTEZE ORICE CONVERSAȚIE CU UN CETĂȚEAN STRĂIN și să declare orice obiect primit de la acesta. Cui să raporteze? Evident, tovarășilor de la „protocol” sau, altfel spus, la Securitatea Statului.
Același lucru se repetă și la Filarmonica George Enescu din București. Tot atunci, apare o dispoziție legată de casele naționalizate, prin care li se pretinde celor ce locuiesc în astfel de imobile- și implict familiei Stern, care trăiește într-un apartament naționalizat, de două camere, în centrul Bucureștiului- să cumpere locuința sau să o cedeze altor persoane cu posibilități de cumpărare.
Este evident că în ciuda unei aparente deschideri spre Occident și a unei liberalizări a vieții culturale ce se făcuse simțită începând cu anul 1965 – anul accederii la putere a lui Ceaușescu în calitate de Secretar General al PCR- potentații regimului comunist românesc pornesc o contra-ofensivă, înăsprind cenzura și supravegherea populației de către poliția politică, pentru a intimida orice tentativă reformatoare.
În sufletul Iolandei se cuibărește teama: spaima de o eventuală interdicție de a ieși din țară, spaima de tăcerea forțată, ce s-ar putea așterne în jurul numelui ei, în condițiile în care refuză să colaboreze cu poliția politică a vremii, spaima de a fi evacuată împreună cu soțul ei din locuință și de a primi, în schimb, un apartament „în comun” cu alți locatari, așa cum se întâmplase în perioada 1951-55. (…)
În 1968, Iolanda află că autoritățile române nu-i mai eliberează pașaportul pentru a pleca în străinătate, sub pretexul că a „călătorit deja prea mult”.
„Și așa ați fost prea mult timp tolerată, vi s-a permis prea mult!”- îi spusese, răspicat, o funcționară importantă de la Serviciul de Pașapoarte al Ministerului Culturii.
Atunci se decid amândoi soții să părăsească țara, cu mașina lor. Definitiv.
Cu o hotărâre, care i-a lipsit, poate, în alte ocazii, Iolanda cere o audiență la generalul Staicu, care are funcția de Șef al Serviciului Român de Pașapoarte și pentru care numele ei este un nume magic. Îl prinde „într-o zi bună” pe acest mare admirator al actorilor și cântăreților, – a cărui prietenie cu actorul Sandu Sticlaru era, deja de notorietate- și îi întinde, cu emoție, invitația celebrului dirijor francez de origine italiană Roberto Benzi expediată din Franța. La întrebarea generalului Staicu: „Unde vreți să plecați?” Iolanda răspunde: „În Franța, poate și Italia, într-o călătorie de plăcere.”
Urmează un scurt ordin telefonic: „Mâine să am pașapoartele gata pentru tovarășa Iolanda Mărculescu și pentru soțul ei.”
Peste cinci minute, în micul Renault 16 din stradă, descărcarea nervoasă a soților Stern este scăldată în lacrimi de bucurie.
(…)
Spectrul condamnării la 20 de ani de închisoare, cu care se aleg cei care sunt prinși în tipul tentativei de a fugi din țară, planează peste sufletele celor doi. În amurg, ajung la Vama Borș, punctul de trecere în Ungaria. Opresc și coboară din mașină pentru a li se controla pașapoartele. Mașina, este, însă, mult prea încărcată pentru o călătorie de plăcere! Descoperirea viorii lui Sandu Stern, de către vameș, poate ridica serioase semne de întrebare în legătură cu scopul turistic al plecării lor. Clipe lungi preced predarea pașapartelor. Vameșul le răsfoiește îndelung, mirat de mărinimia autorităților de a permite unei familii deplasarea în scopuri turistice. „Ceva nu este în regulă”, își spune vameșul, dar în clipa aceea se aude o voce de femeie: „Doamna Iolanda! Vă dați seama cine se află în fața dvs? Marea noastră cântăreață!”, îi spune ea vameșului, după care prinde afectuos mâinile Iolandei, printr-un gest pe care ea și Sandu nu-l vor uita niciodată. Era o admiratoare, o ultimă dovadă a marii popularități de care se bucură, sau un înger păzitor trimis de Dumnezeu pentru a-i salva din acest impas?
Descumpănit de reacția femeii ce indică faptul că doamna Mărculescu din fața lui este un personaj important, poate chiar o rudă a unui înalt demnitar, vameșul se uită sumar prin portbagaj, și le înapoiază pașapoartele. Își iau rămas bun de la admiratoarea, care se recomandă Liane Georgescu, apoi se pierd încrezători, în peisajul ars al pustei ungare.
În cele din urmă, ajung în Statele Unite ale Americii, ajutați fiind de Organizația pentru Integrarea Emigranților Evrei- HIAS, dar după ce stau o vreme la Viena și în lagărele de refuguați din Germania de Vest. Deși Iolanda este creștină, ea este primită de această organizație de la început, fără nicio rezervă. (…)
În urma interviului de la Consulatul American, membrii familiei Stern sunt acceptați pentru a imigra în SUA. Argumentele lor- neapartenența la Partidul Comunist Român, măsurile punitive luate în anii 50 împotriva mamei și mătușii Iolandei, și presiunea crescândă exercitată de securitate asupra Iolandei- au convins autoritățile americane. Erau salvați!
În tot acest timp, Iolanda își amintea spaima de dinaintea hotărârii de a părăsi țara. (…)
„Într-o, zi, o mașină neagră, o Volgă, era oprită în fața blocului în care locuia. Nu avu timp să se mai gândească, pentru că soneria începu să sune strident. „Cine este?”, a întrebat Iolanda. Dar ea știa cine e, chiar dacă nu îi cunoaștea numele sau vârsta. Pentru Iolanda toți erau la fel ca cel care o teroriza de ani de zile cerându-i informații despre colegii ei de la Operă sau de la Conservator. Deschise ușa.
„Tovarășa Mărculescu-Stern? Trebuie să mă însoțiți la secție!”
Când șoferul îi deschise portiera în fața temutei centrale de securitate de pe Calea Rahovei, Iolanda se gândi, pentru o clipă, să opună rezistență. „Să țip? Mă vor ajuta trecătorii?”
Coborî mecanic scările ce duceau la subsol. Știa că acolo sunt interogați „dușmanii regimului, ai clasei muncitoare.”
Dar ea nu muncea? Și ea muncea fără răgaz. Dacă le-ar cânta, oare s-ar îndura de ea și i-ar da drumul, fără să o mai tortureze cu întrebările? Și Orfeu îmblânzise fiarele cu vocea și cu lira lui…
Dar securiștii nu prea știau cine e Orfeu ăla și nici nu prea le păsa de el.
„Am adus-o pe tovarășa Mărculescu, tovarășe Comandant!”, rosti bărbatul care o ridicase de acasă.
Comandantul fuma. Într-un sfârșit, își stinse țigara și îi aruncă o privire mustrătoare.
„Tovarășă Iolanda Mărculescu! Nu mă întrebi al cui este acest dosar de pe biroul meu? Este al dumitale și despre dumneata! Și știi de ce? Pentru că dumneata complotezi împotriva Partidului și Statului care ți-a permis să devii o mare artistă. O artistă E-ME-RI-TĂ! Noi ți-am dat voie să cânți unde ai vrut: la Radio, La Televiziune… chiar și în străinătate. În STR-I-NĂ-TA-TE! Și drept recunoștință, aduci materiale de propagandă dușmănoasă de la Viena, ca să induci în eroare oamenii de bună credință!”se rățoi făptura osoasă din fața ei.
„Materiale de propagandă dușmănoasă de la Viena? Poate e vorba de cele câteva broșuri cu percepte de știință creștină cerute de mătușa Nica. Pentru asta e tot circul cu interogatoriul? Pentru o biată nefericită care pierduse tot ce mai avea drag pe lume, și care își alina sau, mai degrabă, încerca să-și aline suferințele crezându-se o preoteasă pe altarul Științei creștine?”- gândea Iolanda.
„Dar mătușa Nica nu uneltește”, răspunde Iolanda comandantului.
„Lasă, tovarășă, lasă!”, îi reteză acesta vorbele, împingând spre ea o coală de hârtie albă. „Scrie aici de la cine și pentru cine ai luat materialele. În ce scop? SCRIE!”
(…)
După acest episod dramatic din viața ei, Iolanda Mărculescu a hotărât să fugă din țară. Și a reușit.
În urma acestui fapt, puterea de la București a condamnat-o la 20 de ani de închisoare. Așa cum s-a întâmplat și cu alte personalități ale istoriei noastre contemporane incomode pentru dezideratele Partidului Comunist Român și numele ei a fost șters, sau, mai bine zis, s-a încercat ștergerea lui, din memoria colectivă și nu numai. Deși la Televiziunea Română, Radio și Casa de Discuri Electrecord existau numeroase înregistrări cu Iolanda Mărculescu, foarte puține dintre ele au fost salvate. Era pusă pe lista neagră, iar rudele ei de sânge rămase în țară, cât și cele prin alianță, se temeau și să-i pronunțe numele pentru a nu fi acuzate că au relații cu străinii, mai ales că Iolanda fusese considerată „trădătoare de neam și de țară”. Chiar și legăturile cu fostele ei studente și eleve, unele dintre ele eminente, au fost alterate de această situație.
Imediat după Revoluție, după căderea regimului comunist, Iolanda a revenit în România în calitate de membru al juriului Festivalului George Enescu. Un an mai târziu, această manifestare culturală s-a suprapus în mod nefericit cu Mineriada din septembrie 1991. Iolanda Mărculescu a fost cazată atunci la hotelul București din centrul Capitalei.
Pentru prima dată, după 23 de ani, Iolanda a reușit să vorbească la telefon cu verișoara primară, Viorica-Amelia, fiica lui Vintilă Mărculescu, unchiul artistei. S-au întâlnit, apoi, și au depănat câteva amintiri din copilărie. Din păcate, Iolanda Mărculescu a rămas cu un gust deosebit de amar față de ceea ce a văzut că se petrece în acele zile pe străzile Bucureștiului. Era îngrozită și abia aștepta să plece în SUA. I-a mărturisit verișoarei sale că nu crede că se va mai întoarce vreodată aici. Și așa a fost…


De la Viorica Mărculescu-Mateescu (fetița mică din fotografia de mai sus, soacra mea, DFM.) am mai aflat că, având în vedere că fusese primită călduros de unii dintre foștii colegi și prieteni de pe tărâmul artei, Iolanda intenționase să ofere un tablou de-al ei Operei Române, pentru a fi pus în foaier alături de alți slujitori ai artei belcantine românești. Însă gestul i-a fost refuzat, iar soprana a fost tare mâhnită.
Totuși, Televiziunea Română a avut inspirația de a realiza atunci un interviu cu soprana de coloratură, axat însă mai mult pe elemente de profesie, interpretare muzicală și activitatea din Statele Unite ale Americii, unde Iolanda Mărculescu a fost profesoară timp de peste 20 de ani la Conservatorul din Milwaukee-Wisconsin, fără a atinge dramatica istorie din jurul plecării din țara natală.
După moartea sopranei, fosta ei studentă, Georgeta Stoleriu a făcut tot posibilul să-i păstreze vie memoria. În anul 1995 a înființat Bursa „Iolanda Mărculescu”, pentru cel mai bun student de la canto din Academia de Muzică București. Mai multe dintre studentele sopranei Georgeta Stoleriu, azi, nume celebre ca Felicia Filip, Ruxandra Vlad, Ruxandra Donose, Adina Nițescu, Ileana Tonca sau Aura Twarowsk, i s-au alăturat și au oferit, la rândul lor, această bursă.
Din păcate, unii dintre colegii de breaslă ai Iolandei au ocolit subiectul atunci când au realizat diverse materiale pe teme de istorie muzicală recentă. Este cazul și Dicționarului de Muzicieni Români conceput de Luminița Vartolomei în anii de după Revoluție, în care nu se face nici cea mai mică referire la cea care a fost soprana de coloratură, primadonă a Operei Române din București, Iolanda Mărculescu. Totuși, numele ei apare în Dicționarul Personalităților Evreiești datorită faptului că soțul ei, Alexandru Stern, un cunoscut violonist, era evreu.

Fotografiile aparțin soțului meu, Răzvan Mateescu, nepotul Iolandei Mărculescu.

Sursa: Ileana Ursu – Diva Imperiului Muzicii- Iolanda Mărculescu și epoca sa- Editura Muzicală, 2013