Astăzi am aflat că a murit Leo. Avea 16 ani. Nu l-am întâlnit niciodată. Era câinele prietenului meu Mircea, din America.
Într-o zi, mi-a trimis pe chat câteva fotografii cu el și m-a rugat să-l pictez. Și, fără să-l fi cunoscut vreodată, am stat zile întregi cu acel cățel. L-am desenat, l-am privit, am încercat să-i înțeleg chipul, lumina din ochi, felul în care îi arăta blana.
Mă uitam mereu la pata aceea albicioasă de pe frunte, care semăna cu o inimă. Era atât de frumoasă, încât parcă cineva i-o desenase acolo.
Am vrut să semene cât mai mult cu Leo, cel real.
Asta e, poate, partea ciudată a meseriei de pictor. Pornești de la o fotografie și, după câteva zile în care privești mereu același chip, omul sau animalul din fața ta începe să nu-ți mai fie cu totul străin. Începi să te gândești la el. Te întrebi cum era, cum se uita la stăpânul lui, cum se bucura când îl vedea, cum dormea. Și, fără să-ți dai seama, te atașezi.
Când am terminat tabloul, Mircea a venit la noi și l-a luat cu el în America.
Astăzi, când am aflat că acel câine nu mai este, m-am gândit din nou la zilele în care l-am pictat. La toate gândurile pe care le-am avut atunci, în timp ce încercam să-i fac chipul să semene cât mai mult cu cel adevărat. Și am plâns.
Tabloul este acum departe, în casa lui Mircea. Dar astăzi am înțeles că, undeva în America, a rămas și o mică parte dintr-un câine pe care nu l-am întâlnit niciodată și pe care, totuși, pentru câteva zile, am ajuns să-l cunosc. Inima aceea albicioasă de pe frunte a rămas acolo, în pictură. Iar el a plecat.
Drum bun, prietene!
Răzvan Gabriel Mateescu
Alte povești cu și despre căței:
😥❤️