Când eram mică adoram baloanele. Îmi plăceau la nebunie și-mi imaginam că acele globuri fantastice din cauciuc colorat mă pot ridica ușor de la pământ și plimba prin cer, printre norii de frișcă și spumă albă.

Unde văzusem eu că fetițele pot zbura cu baloane, rățișoare sau trăistuțe fermecate?

Ați ghicit! La filmul pentru copii, „Veronica”, regizat de Elisabeta Bostan.

Hai, să nu ziceți că voi nu visați așa, că nu vă cred! 🙂

De fiecare dată când mă duceau ai mei în Herăstrău, în Parcul Carol sau Cișmigiu, asta era regula: balonul. Nici nu ajungeam bine și începeam:

„Taaa-taaa, unde sunt baloanele?”

Baloanele, nicăieri.

Tata, ce să facă? Se apuca să îi caute pe vânzători.
Mama, la fel.

Nu era nimic anormal în asta, doar că eu ceream, nu unul, ci le voiam pe toate. De ce?

Păi nu v-am zis că voiam să zbor cu ele? Îi băteam la cap pe ai mei până îmi cumpărau. Și cu mine nu te puneai pe vremea aia! Odată ridicam ochii îmbăiați de lacrimi și mi-i pironeam într-ai lor. Sulițe erau!

Sprâncenele mi se lăsau spre tâmple, de parcă erau făpturi separate de mine, iar gura, cât un dop, se încrețea a plâns.

Cine să reziste?

Mai scăpam, sinceră, și două-trei lacrimi, nu prefăcute, niciodată nu am jucat teatru, nu era nevoie, eram suficient de autentică, și gata. Îi sfâșiam de milă…

Și-mi cumpărau balonul.

Doamne, ce bucurie îmi creau, câtă încredere!
Rotunjimile lui fine, ața de care îl țineam (al meu, al meu!) și culoarea… Musai roșu!

E drept, de câteva ori, când am fost doar cu tata, îmi cumpăra câte trei, dar, ale naibii de umflate, nu mă ridicau deloc în aer, oricât aș fi țopăit eu ca disperata. Mă cocoțam pe spătarul unei bănci („Dani! Dă-te jos! Nu e voie!”), săream, mă aruncam, cădeam… Nimic!

„Tata, dar vreau să mă ridiceeee!”, mă enervam eu.

Nea Fodor trăgea dintr-o țigară și sufla fumul în sus.
Încerca să-mi explice, dar ce să priceapă o fetiță de trei-patru ani?

„Dani, înțelege că pentru a ridica de la sol o fetiță de 15 de kilograme, așa ca tine, ar fi nevoie de vreo 1.500 de baloane umplute cu heliu. Ori nenea ăsta nu are decât 20.”

Draci! Credeți că eu știam ce e ăla heliu? Sau diferența între 1.500 și 20? Neee!

Tata îmi traducea, dar o țineam pe-a mea!

„Le vreau pe toateee! O să zbor! Știu eu că o să zbor!”

În cele din urmă, le spărgeam sau le scăpam și începeam să urlu.
„Balonuțele meleeeee!”

Vedeam cum balonelul fuge de mine și se duce spre soare. Aoleeeeeu!

Tata se enerva: „Îți dau eu balonuțe de nu te vezi! Gata! Plecăm!”

Eram cătrănită. De fiecare dată așa se încheiau aventurile mele cu baloanele. În autobuz, în drum spre casă, tata mă lua în brațe (eu nu vorbeam cu el, eram șucărită) și îmi punea cea mai grea întrebare posibilă:

„Bine, să admitem că te vei înălța cu baloanele tale într-o zi. Unde te duci? Și ce faci dacă nu te mai poți ține de ele? Dacă te doare mâna, îți vine să faci pipi, te rătăcești printre nori, se sparg și cazi sau ți se face dor de noi?”

Asta mă cutremura, de parcă aș fi pus degetele ude pe un fir neizolat și m-aș fi electrocutat dureros. Dar nu mortal. Doar nițel, așa…

Cu „pipiul” aș fi rezolvat eu într-un fel, dar dacă mă pierdeam în cer nu era bine deloc. Și nici dacă aș fi căzut zdrobindu-mă de pământ… Dar cea mai de nesuportat idee era că n-ar mai fi mama și tata cu mine.

Am suspinat greu, mi-am șters lacrimile și am început să mă joc cu un rest de balon. Îl băgam în gură și formam altele mai mici, pe care le pocneam spărgându-le între dinți. 😊

La coborâre, supărarea îmi trecea. Zâmbeam.

Ridicam privirea spre cer, ca să-mi caut balonul fugar și mi se părea că soarele îmi face cu mâna.

Ba nu! Era chiar un balon de-al meu. 🙂

19 septembrie 2026

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Sau aici: RO43 REVO 0000 1319 80981152Cod BIC/SWIFT REVOROBBDaniela Mateescu Doar dacă vrei! Mulțumesc!

Toate contribuțiile sunt voluntare și reprezintă donații personale fără obligație contractuală.

Nu există beneficii sau produse garantate.