Costinești… Când am mers prima oară singură la mare, aveam aproape 18 ani.
12 zile. Eram în culmea fericirii, vă dați seama? Nu mai fusesem pe litoral din 1974, de când mă duseseră ai mei la Neptun.
Plecasem cu o prietenă care făcea parte dintr-o echipă de handbal, de junioare. Locul l-am plătit amândouă, jumătate eu, jumătate ea.
„Și cum o să mâncăm?”, am întrebat-o.
„Simplu”, a zis. „O zi tu, o zi eu. Când e rândul meu, îți păstrez o felie de pâine, îți ajunge, și așa tu ești cam durdu, mai dai jos din șunci”, m-a îmbărligat ea în stilu-i caracteristic. „N-o să mori de foame, mai bei și apă din mare, e bună, are și pești, e ca o supă…”
În fine, am acceptat cu veselie, nici nu-mi mai ardea mie de mâncat când știam că două săptămâni mă voi bălăci în mare, mă voi plimba prin stațiunea tineretului, plină de copii, adolescenți și, evident, rockeri din ăia buni, frumoși și pletoși. 🙂
Rock on, baby!
Numai că socoteala din Militari nu s-a potrivit absolut deloc cu cea din Costinești. De ce? Păi să vă povestesc.
Ne-am cazat la căsuțele de piatră. Așa se numeau, așa vă zic și eu vouă. Dacă greșesc, să-mi atrageți atenția.
Cum s-a văzut amica la mare, în prima zi, a mâncat ea. Am răbdat ca o eroină. Înghițeam în sec, băloșeam desăvârșit și romantic, dar nu scoteam niciun sunet de revoltă. „Sunt leoaică, ce coama mea! Rezist!” Și așa fusese înțelegerea nu?
La terasele din stațiune, măiculițăăăă, sfârâiau cârnații pe grătare, micii, chiar și carne de porc parcă era… și efectiv mi se făcea rău de foame. Mirosea demențial a friptură, a pește, a salată de castraveți cu oțet, a gogoși, pateuri calde, covrigi și cafea. Toate astea combinate cu briza valurilor mă deraiau cumplit. Mă înecam de poftă.
Dar am rezistat. Prietena mi-a adus după prânz două felii de pâine, împachetate în șervețele. Le-am halit și am băut apă de la chiuvetă. Mamă, ce bine mai era! Iuhuuu!
A doua zi, a fost rândul meu la cantină. Boierie! Gem, unt, ceai și o napolitană. La prânz, ciorbă de cartofi (cu cartofi!), varză goală și nu mai știu ce. Seara, macaroane cu brânză și ceai. Dar eu n-am fost ca ea. I-am dus și de la micul dejun, și de la prânz, și de la cină.
Seara, mergeam în Disco Ring, unde dansam până-mi ieșeau ochii din cap. Piese cântate de Sandra, CC Catch, Modern Talking, Joy, Smokie sau Queen. Eram fericită-fericită.
Când sportivele mele aveau antrenament (dimineața, pe plajă), eu îmi luam prosopelul și mă întindeam la soare sau mă bălăceam ore în șir, fără ca nimeni să mă oprească sau să mă controleze. 🙂
Bucuria asta galactică a durat câteva zilișoare. Cam până când amica a hotărât că nu poate răbda de foame o zi întreagă și nici măcar o jumătate de zi, așa că a început să mă sară două zile. „Lasă, fată. Uite ce burtă ai! Mai fă și tu abdomene! Și bea apă din mare, e bună, e naturală, ți-am mai recomandat!”
Hm! Nu era cușer deloc. Plătiserăm jumi-juma. Adică ea mânca două zile la rând, eu doar una? În zece zile mâncasem de trei ori. Făcuse în așa fel, încăt mie nu-mi mai venea rândul de loc la masă. Turbam de foame.
M-am enervat rău de tot și ne-am certat.
„Auzi, Fodorino? Dacă nu-ți convine, pa și pu! Cine te-a adus la mare? Eu! Așa că… leagă cățeaua!”
N-am plâns. Nu! Dar am jurat că n-o să mai am de-a face cu respectiva ființă.
Mi-am petrecut următoarele zile singură, fără să-i mai vorbesc. Am băut apă din mare când mă rodea stomacul de foame, dureros mă rodea și, când îmi aducea nebuna pâine, n-o refuzam. O mâncam.
Amețeam, eram tulburată, vedeam totul îmbrăcat într-un alb intens, marea era albă, cerul alb, nisipul alb, inima-mi bubuia, bine, cred că făcusem și oarece insolație, dar mă țineam tare, mă credeam ocoșă și stăpână pe situație.
Între timp, norocul meu a fost că m-am împrietenit cu niște rockeri, băieți și fete de gașcă, frumoși și plini de o energie pozitivă. Cam pilangii, beau lichior Primula, bere și vin la litru, dar liniștiți altfel, se îmbătau, vomitau cu jet și presiune, apoi se culcau pe sub bărcile salvamarilor până-și reveneau.
Seara fumau Carpați fără filtru, ascultau Janis Joplin, Black Sabbath și Purple pe malul mării. Uuuu! Ce poate fi mai poetic? 😉
Ei m-au salvat. Mi-au dat să mănânc la „împinge tava” pilaf cu pui, cel mai bun din lume, mi-au cumpărat bere rece (o halbă, că mai multe nu puteam) și m-au tratat ca pe-o prințesă fără coroană. Și nu ne cunoșteam decât de câteva zile.
Unul dintre liderii grupului de rockeri, Dan, (n-am să uit niciodată felul minunat în care s-a purtat cu mine!) mi-a dăruit vesta lui de blugi, LEVIS, bleu, hărtănită, cu franjuri, tăiată, dar bestială. Avea miros de sare, de băiat și de țigară. Nu vreți să știți cum mă simțeam! Delir! 🙂 „Fata din vis” scria pe mine.
Când a venit ziua să plec cu echipa de handbal, îndărăt, în București, am rămas. 😊
Voi n-ați fi făcut la fel?
Amica mea a belit ochii, a pufnit pe nas ca o maimuță iritată și m-a întrebat: „Fată, dacă mă întreabă maică-ta, unde ești?”
„Spune-i că am plecat în America”, i-am zis, la caterincă. Dup-aia i-am arătat deștul ăla din mijloc.
Dragilor, am petrecut cele mai mișto zile din viața mea de puștoaică. Numai că am uitat s-o sun pe mama, ca s-o anunț. Eram amețită, îndrăgostită și fericită, nu-mi mai stătea mintea la altceva. 🙂
Așa că, într-o zi, când eram la plajă, fără nicio grijă, amorezată lulea de rockerul meu pletos cu ochii verzi, aud în difuzoarele de la Radio-Vacanța Costinești:
„Fodor Daniela Cristina este căutată de tatăl ei și este așteptată la Obelisc.”
Mamăăă! Am paralizat de frică. Uitasem complet de părinții mei. Dar complet-complet!
„Dănuța, vin cu tine”, mi-a zis Dan. „Vorbesc eu cu tatăl tău, o să-i explic!”
„Vino!”
Și ne-am dus. Îmi amintesc și acum că la radio cânta Janis, „Cry Babe…”
Tata era la a patra bere, vesel ca un ciocârlan, râdea încontinuu, parcă luasem examenul la Facultatea de Medicină, prima pe listă.
„Vezi că maică-ta era să moară din cauza ta!”, mi-a zis.
„De ce?”, întreb uluită.
„Cum de ce? I-a zis prietena ta că ai fugit cu unul în America. Ea s-a panicat, i s-a făcut rău, am chemat salvarea…”
Vai de mineeee! Am început să dârdâi de spaimă și de mila ei. Săraca, mama!
„Și acum e bine?”
„Acum da. Și o să fie și mai bine, după ce o suni de la Poștă și vorbești cu ea… Ai mâncat? Eu îmi mai iau o bere între timp. Să-ți dau niște fise, să ai pentru convorbire.”
M-am dus cu Dan și am sunat-o pe mama. I-am explicat, am rugat-o să nu se supere. Legătura era proastă, se întrerupea. Urlam în receptor.
„Când o să ai și tu copii, o să înțelegi”, am auzit-o printre pârâituri. Plângea.
Și a avut dreptate. Acum știu cum e. 🙁
Seara, când soarele își deschisese venele și tot cerul se înroșise ca o rană, ne-am urcat în trenul de București.
Tata, bineînțeles, era Messerschmitt, a dormit ca un prunc până la Gara de Nord.
Înainte să cobor, mi-am văzut imaginea reflectată în geamul ușii de la tren și am rămas cu gura căscată: o mie de luminițe venite ca niște raze de la becurile peroanelor îmi înconjurau fruntea ca o coroană…
Eram fata din vis.
DFM 14 septembrie 2026
Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici:
RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001 BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina
Sau aici: RO43 REVO 0000 1319 80981152Cod BIC/SWIFT REVOROBBDaniela Mateescu Doar dacă vrei! Mulțumesc!
Toate contribuțiile sunt voluntare și reprezintă donații personale fără obligație contractuală. Nu există beneficii sau produse garantate.
De aceeași autoare:
❤️💓❤️