M-a întrebat cineva ce fac eu când mă confrunt cu situații dificile. Aici intră de toate: probleme financiare, de familie, profesionale, de sănătate (mai puțin deocamdată, slavă cerului, pentru că sunt bine).
Ce să fac? În primul rând, mă agit. Intru în panică, mă blochez, nu sunt deloc calculată (nici calculungă).
De multe ori, nu știu cum să acționez. Cum să atac subiectul?
Când e vorba de copilul meu, pentru că el e primul pe toate planurile, dacă are o problemă, las totul baltă — nu mai există nimic pe lume. Dar și în cazul lui mă aleg cu o spaimă teribilă.
Știți desenele alea animate cu Tom și Jerry, când Tom vede o pisicuță și se îndrăgostește de ea? Așa fac eu când vin necazurile peste mine. 🙂 Da, e de râs, dar numai sufletul meu cunoaște starea asta ciudată.
Fac scenarii. Planuri. Greșite, evident. Cam ca atunci când mă apuc să tai o rochie care e prea lungă. O tai. Strâmb. Mai tai puțin, ca să repar. Apoi mai tai o dată, ca să îndrept. Și tai, și tai, până când, în cele din urmă, rochia devine bluză. 🙂 Dacă mai tai nițel, ajunge sutien.
Așa sunt eu. N-am ce să-mi fac!
Nu sunt bună de om de afaceri, sunt timidă și mă fâstâcesc în public. Mă blochez.
De cele mai multe ori, deciziile mele se dovedesc a fi greșite. Nu greșesc din prostie, ci din grabă, frică sau neatenție. Și, cu cât îmi este mai frică, cu atât fac pocinoage mai spectaculoase. Nimeni nu mă întrece!
Știu. Pentru unii sunt amuzantă așa. Ba chiar am farmec. Hă? 🙂
Niciodată nu voi fi un adult complet. Niciodată. Par neajutorată și belalie. 🙂 Dar nu-s chiar așa. Când îmi ajunge cuțitul la os, dau cu pumnul. Sau cu ce-apuc.
Uneori mi-e dor de mine. De cum eram când voi, cei care nu mă cunoașteți în realitate, nu știați că exist. Uneori, când cad pe gânduri și mă seacă o durere ca o umbră de aburi fierbinți care mă rupe, îmi amintesc de mine ca de o altă creatură. „Eu eram asta? Nu creeed!”
Dacă n-aș avea dovada fotografiile, aș zice că delirez.
Mi se face dor de mine ca de copilărie. Ca de mama. Ca de tata, de acoperișuri sau de fratele meu când era mic și mirosea a aripă de înger.
Eram energică, nebună, o zgâtie care colora orice grup în care apărea. Stârneam rivalități, scandaluri și invidii de nici dracu’ nu le mai dădea de cap. Mă iubeau mulți, dar mă și urau destui.
Nici ei nu știau prea bine de ce. Căci numai prostul urăște ce nu înțelege. Iar pe mine puțini mă înțeleg.
Așa că, să revin: de fiecare dată când dau de greu, de persoane rele și extrem de insuficiente mental, mă panichez.
Voi nu?
Nu sunt calmă. Mă agit ca un leu captiv — leoaică, pardon! — și fac cărări prin casă: înainte, înapoi, înainte, înapoi. Mănânc în picioare. Apoi fug în pădure. Mă dau cu bicla, plâng nițel (când bag viteză, lacrimile-mi ajung în urechi) și mă întorc.
Îmi fac de lucru. Am suficient. Mătur. Spăl. Pun la uscat. Iar mătur. Iar dau cu mopul. Ud grădina din față. O mângâi pe Mihaela, care simt că mă înțelege. Îi povestesc ce mă doare, mă privește în ochi și mă pupă pe mâini.
Și, încet-încet, după ce am făcut toate astea, după ce am umblat prin casă ca o fiară în cușcă, după ce am pedalat până mi-au ajuns lacrimile în cer și șaua în gât, am spălat probabil și lucruri care nu aveau nicio nevoie să fie spălate, începe să se așeze ceva în mine.
Nu problema! Aia e fără rezolvare deocamdată. Ci eu. Mă întorc la mine.
„Aaa, bine te-am găsit, butuska kislány!”
Măcar pe mine să mă regăsesc, nu? 🙂 Dacă tot pierd atâtea…
Voi ce faceți când vă e greu-greu?
DFM 11 septembrie 2026
butuska kislány- fetiță bleagă