Povestea pe care o veți citi mai jos este reală și s-a întâmplat în septembrie 1989. E un amestec de cruzime, întuneric, lumină, îngeri păzitori și moarte. Este o poveste care nu s-ar mai fi scris, dacă eu nu aș fi luptat pentru viața mea.

Trebuia să mergem la o petrecere cu rockereală la sfârșit de săptămână. De ce trebuia? Pentru că la 19 ani, chestia asta era un must-have al epocii în care trăiam. 🙂 1989.

Sărbătoritul organiza bairamul cu ocazia plecării în armia română, cred că eram de-o seamă. Nu mai știu cum se numea băiatul, dar locuia pe la IOR, în apropierea parcului, în niște blocuri de patru etaje.

Nu m-am dus singură, eram mai mulți copii, îi pot aminti pe Angel și pe Klaus (Cosmin). Mai venise o fată, o prietenă de-a mea, dar, din păcate, am uitat definitiv cum se numea.

Eu nu cunoșteam geografia locului, habar nu aveam cum se ajunge acolo, așa că ne-am întâlnit cu toți la Romană sau la gură de metrou.

În fine, să n-o lungesc! Ajungem, fiecare cu un cadou. Eu cu o carte ciordită de la tata din bibliotecă, ceilalți cu o sticlă de vin, lichior Primulă (s-au făcut muci!), un compostor de bilete STB, smuls de pe bara lui 368 și… un extinctor pe care nu știu care dintre „roacheri” l-a „împrumutat” de la o scară de bloc.

Extinctor care funcționa, am observat după 12 noaptea, după ce s-au trotilat cu toții și au început să dea cu spume prin casa ăluia de pleca „meletar”, ca să-și servească patria. În noaptea aia s-a și ras pe cap, cu lacrimi, pentru că avea părul lung, numai inele…

Nu am mâncat mai nimic, pentru că eram timidă și până să apuc și eu ceva, ăia au ras totul. Am băut însă un pahar de bere, o poșircă nașpa și caldă, care mi-a făcut mai mult rău decât bine.

Rockerii erau în transă, după ce au ascultat Manowar și au zbierat ca femeile ultragiate, și-au dat cu scaunele-n cap, s-au aruncat unul peste celălalt și s-au bătut nițel, așa cum le stă bine unor adevărați bărbați, ca să se liniștească s-au pus pe ascultat Deep Purple. Child in Time. Am auzit piesa de cel puțin 35 de ori, de am crezut că-mi dă sângele pe urechi. Nu că nu mi-ar fi plăcut, o ador și azi, dar o dădeau așa de tare, încât o simțeam în intestine (bietele de ele, goale!), în gingii și în unghii.

Aș fi vrut să plec, dar cu ce să ajung din IOR în Militari la 1 noaptea?

Sincer, dacă aș fi știut ce mă aștepta, aș fi plecat pe jos! În coate aș fi plecat!

Și vine „salvarea”, fata de care am pomenit la început.

O brunețică, slăbuță, firavă, mai înaltă decât mine. Am s-o numesc „Bruneta”, pe parcursul textului, pentru că v-am zis, am uitat total numele ei. „Aici s-a cam împuțit atmosfera. Nu vrei s-o ducem pe Ana acasă? Stă la o stație de aici. Așa ne și aerisim, că au fumat ăștia ca la balamuc, iar eu am astm.”, zice.

Ana era prietena ei cea mai bună (numele l-am reținut) și lucra la Fabrica de ace (numai despre ace a vorbit tot drumul! Ace mari, ace mici, ace groase, ace subțiri, ace strâmbe, ace rupte…).

Plecăm. Era cald, noapte de septembrie, întuneric să-ți bagi degetele-n ochi, dar foarte plăcut. Am mers și-a mers, deja depășiserăm patru stații de autobuz, nu una! Am întrebat-o pe Brunetă: „Fată, ai zis că stă aproape! Mai știi să te întorci la ăia?”

„Ei știu, cum dracu! Doar locuiesc în zonă!”

Obișnuită să mă uit mereu în spate și în toate părțile, am observat că în urma noastră este un individ suspect. „Hm! Poate are treabă pe undeva.”, m-am îmbărbătat singură și am tăcut.

Ajunge, în sfârșit, fata aia acasă la ea, ne luăm la revedere și ne întoarcem.

Cu inima strânsă, pentru că simțeam ceva, i-am zis Brunetei să traversăm, ca să-l verific pe ăla dacă se mai ține după noi.

Apoi i-am spus: „Ăla vine în spatele nostru de când am plecat de la bairam!”

Bruneta însă, ușor pilită și extrem de veselă, a început să cânte piesa trupei Helloween, I Want Out:

I want out! To live my life alone

I want out! To leave me be

I want out! To do things on my own

I want out! To live my life and to be free.

Ăla, după noi!

Am început să mă tem. Ceva din mine, din sângele meu în care susura ceva nedeslușit, în aerul pe care-l respiram mă atenționa că mă paște un pericol. „Băi, hai să o luăm la fugă!”, i-am zis Brunetei care zbiera de începuseră să latre toți câinii vagabonți din IOR.

Nu m-a ascultat!

Eu tot întorceam capul și măream pasul. „Hai, hai!”, trăgeam de Bruneta care dansa.

Ăla venea, venea, venea.

La un moment dat, am auzit pași grei și grăbiți în spatele meu, de cineva care parcă ar fi alergat. Am întors capul, dar… tipul a fost foarte rapid. Cu un pumn dat în moalele capului, a doborât-o. Era pe jos, la picioarele mele. N-a scos un sunet. A căzut ca un pui din cuib. Nemișcată.

Apoi, a sărit pe mine. M-a încleștat cu brațul stâng (gâtul meu era sugrumat, bărbia dată peste cap) și m-a târât spre un bloc, probabil acolo locuia. Individul avea peste 1,85 înălțime, poate mai mult, picioarele mele nu mai atingeau pământul, și nu am apucat să țip. Efectiv, mă strangula, dar nu de tot. Brațele mi le-a strâns la spate. Nu mă puteam mișca. Îmi amintesc că nu i-am văzut mutra, dar că mirosea puternic a băutură și avea o geacă de piele ale cărei mâneci le ridicase spre coate, astfel că îi simțeam pielea caldă, hirsută.

Dădeam din picioare, încercând să-l lovesc, chiar i-am tras câțiva bocanci în țurloaie, dar puterile îmi slăbeau, din lipsa oxigenului. Îl auzeam cum mă înjură și cum mă amenință: „Aa, ești a dracu? Te fut bine, dup-aia te tai și te dau pă ghenă!”

M-a târât așa vreo zece, douăzeci de metri, până când am ajuns într-o zonă cu mulți copaci. Deja mi se întunecase privirea, nu mai vedeam, ochii îmi ieșeau din orbite, iar urechile mi se astupaseră, simțeam că-mi pocnesc. (De fiecare dată când revăd scena violentă din Nașul, când Luca Brasi este strangulat, mă trec fiorii, pentru că știu cum e!).

În clipa aia, mi s-au înmuiat picioarele de tot, n-am mai respirat și am început să cred cu adevărat că sunt ultimele clipe pe care le mai trăiesc. Nu știu cât a durat situația asta, secunde? Minute? Nu știu! Dar, când totul a devenit rece, negru, negru și am simțit că moartea îmi bagă degete-n ochi, m-am înfuriat cumplit.
„Ce dracu fac eu aici? Mă las ucisă de un dement? Nu!!!”

Mi-am adus aminte de tata care mă povățuia mereu: La o adică, înfige unghiile în cel care te atacă! Mușcă-l! Cu toată puterea! Să nu te temi!”

Dragii mei! Așa am făcut, vă jur! Cu ultimele forțe, mi-am smuls din labele lui jegoase brațul stâng și mi-am înfipt unghiile în el, în mâna cu care mă sugruma. A înjurat, dar a slăbit strânsoarea și am reușit să respir. Apoi, făcându-mi loc mai bine, l-am mușcat de braț atât de tare, că am simțit cum rup carnea de pe el. A urlat ca-n filme. Doar că în cazul de față, durerea era vie și reală.

Mi-a dat drumul, dar am căzut în genunchi și am început să țip după ajutor. Atunci m-a lovit cu pumnul în obraz, pe dreapta, mi-a smuls lanțul de la gât, să nu plece cu mâna goală, și dus a fost.

Aveam un lanț gros, din argint, abia mi-l făcusem la comandă, cu o cruce din filigran, mare și deosebit de frumoasă, dădusem aproape tot salariul pe ele.

Ce mai conta? Bine c-am scăpat!

Am fugit la Brunetă, care zăcea pe jos. Își revenise din leșin, îi curgea sânge din nas, era plină pe cămașă și plângea.

Am vrut s-o ridic, dar… stupoare. Nu mă recunoștea! „Cine ești? Ce s-a întâmplat?”

Nu știa cine sunt!

Doamne Dumnezeule! Voi ce-ați fi făcut în locul meu?
Sincer!

Am reușit totuși s-o fac să se scoale de pe trotuar, cu groaza în suflet, că poate se întoarce dementul ăla. I-am povestit fetei ce am pățit, dar nu credea. Zicea că am lovit-o eu.

Incredibil!
Nu se poate să mi se întâmple mie asta! Nu!

Tot certându-ne așa, văd un camion Carpați. Am alergat pe șosea disperată și i-am făcut semn să oprească. Străzile erau pustii, pe vremea lui Ceaușescu, noaptea rareori treceau câte un taxi, o salvare sau un camion, ca ăsta.

A oprit și ne-am urcat. Plângând, i-am povestit ce am pățit. Era un bărbat de vreo 40 de ani, grăsuliu și unsuros. Fuma. „Fă, da cine vă pune să umblați noaptea pă stradă, curvili dracu!”

„Vă rog să opriți! Ne ducem la Miliție.”, i-am zis, dar Bruneta deja deschisese portiera și se pregătea să sară din mers. De frică, camionagiul a oprit, și după ce n-a înjurat de anafuri, sfinți și cristelnițe, s-a cărat în lumea lui infectă ca și el.

Eram acum două rockerițe proaste, pline de sânge, în mijlocul unei intersecții mari din IOR. Încotro s-o luăm? Bruneta, lovită bine la tărătcuță, nu-și mai amintea nimic, nimic. Nici unde era blocul ăluia cu petrecerea, nici cine sunt, nici ce căutăm noi în IOR.

Eram disperată. Cum să-i readuc memoria? Am început să-i cânt, plângând.
I want out! Își tot ștergea mucii și sângele.
Am pus-o să zică Tatăl Nostru și să repete după mine. Plângea și plângea.

Am rătăcit prin tot cartierul, până s-a mijit de ziua. Atunci am reușit s-o văd mai bine cum arăta. Ochii i se umflaseră, erau vineți. Mă rugam la Dumnezeu: „Doamne, iartă-mă că l-am bătut pe frate-miu pentru că se ținea după mine, iartă-mă pentru că le-am dat verișorilor mei să mănânce muște și gândaci de Colorado, iartă-mă că am mințit-o pe mama și că am scris Ceaușescu = P…A pe o hârtie de 50 de lei…”

În cele din urmă, nu știu prin ce miracol, poate că și din cauza luminii, și-a amintit unde era blocul cu pricina. Ne-am dus acolo și când ne-au văzut ăia, au înțepenit, cât de beți erau.
„Băăăi, ce-ați pățit?”

Am povestit tot (eu, că Bruneta era încă traumatizată), iar mama viitorului militar mi-a adus o bucată de carne crudă și mi-a pus-o pe obraz. „Vreți să mergeți la Miliție să spuneți ce ați pățit?”

Primul instinct a fost să zic da! Apoi, m-am răzgândit iute, știind ce părere bună au milițienii despre rockeri și despre fetele care umblă ca niște imbecile pe la două noaptea, prin IOR. Am dreptate? Aaam!

Și dacă mergeam, ce informații puteam să le dau? Nu știam decât că infractorul era înalt, avea o mușcătură zdravănă pe antebrațul stâng și că puțea a alcool.

Nu mai puteau milițienii de groaza mea! Așa că, am renunțat la idee. Nu era bună deloc.

Și, abia atunci am început să simt durerea. Gâtul, pe partea din spate, îmi era o rană. Când dementul smulsese lanțul, îmi jupuise pielea.

Acasă, am povestit că m-a atacat unul ca să-mi fure crucea. Mama a suspinat și m-a dojenit, iar tata, aprinzându-și o țigară, a zis: „Iar ți-ai uitat insecticidul acasă!”

Iar!

DFM 1 septembrie 2026