Despre iubire, copilărie și prietenia care nu moare
Am avut întotdeauna convingerea că oamenii care au trăit printre câini cunosc o formă aparte de iubire. Nu neapărat mai mare decât celelalte, ci mai simplă, mai directă, lipsită de explicații și de condiții. Câinele nu te întreabă cine ești, ce ai făcut în viață, dacă ai reușit sau ai pierdut. El te recunoaște după pași, după glas, după felul în care îi întinzi mâna. Iar dacă te iubește, te iubește fără să-ți ceară vreodată socoteală.
I-am povestit unui prieten că toată viața mea am stat printre câini. Nu era o mărturisire extraordinară, ci doar unul dintre acele lucruri care fac parte din noi atât de firesc, încât uneori uităm să le mai povestim. Numai că vorbele mele au deschis o ușă către o amintire pe care prietenul meu o purta în suflet de zeci de ani. Mi-a vorbit despre Liza…
Era copil, avea, după socotelile lui, vreo zece ani. La vârsta aceea, lumea se măsoară altfel decât o măsurăm mai târziu. Un copac poate fi uriaș cât un turn, curtea casei părintești poate părea un întreg univers, iar un câine mare, mai ales unul care te iubește, poate deveni cel mai credincios tovarăș al copilăriei.
Liza era o cățea-lup uriașă pentru băiatul care era el atunci. O iubea enorm.
În fața casei părintești creșteau trei nuci uriași. Copaci bătrâni, cu ramuri întinse, sub care se afla și cușca Lizei. Îmi închipui curtea aceea așa cum o păstrează memoria: cu umbra grea a nucilor, cu mirosul pământului și cu liniștea unei gospodării în care zilele curgeau după rânduiala lor. Și undeva, în această lume a copilăriei, se afla Liza, câinele pe care băiatul îl iubea și lângă care se simțea, poate, mai puțin singur și mai în siguranță.
Într-o zi, cerul a hotărât altceva.
Un nor răzleț, un nor pe care prietenul meu îl numește și acum, după atâția ani, „rebel și nenorocit”, s-a abătut asupra casei. Nu era decât un nor, unul dintre aceia pe care oamenii îi privesc uneori fără să le dea prea multă atenție. Numai că din el a coborât trăsnetul.
Băiatul tocmai voia să ajungă la Liza și s-o bage în cușcă. A fost o clipă. Atât.
Fulgerul a lovit-o mortal pe cățea și l-a izbit și pe copil, aruncându-l la vreo trei metri. Părinții lui se aflau pe prispa casei. Într-o fracțiune de secundă, tot ce era cunoscut, sigur și obișnuit s-a transformat într-o spaimă pe care nimeni nu o putea înțelege pe deplin.
Băiatul a scăpat cu viață. Liza a murit pe loc.
Când și-a revenit, copilul a descoperit că trupul îi mirosea îngrozitor a usturoi, iar unghiile îi deveniseră fosforescente. Întâmplarea aceea avea să rămână cu el pentru tot restul vieții, ca o graniță nevăzută între timpul de dinainte și timpul de după.
Există momente în copilărie pe care nu le înțelegem atunci când se petrec. Le purtăm cu noi, uneori fără să le putem povesti, iar peste ani încercăm să le așezăm într-o ordine pe care sufletul s-o poată suporta.
Poate că, pentru băiatul de atunci, cel mai greu nu a fost nici spaima trăsnetului, nici uimirea de a se fi trezit aruncat la câțiva metri de locul în care se afla. Poate că cel mai greu a fost să privească spre locul unde, cu numai câteva clipe înainte, era Liza.
Un copil nu are întotdeauna cuvintele necesare pentru a înțelege moartea. Dar știe foarte bine când cineva pe care îl iubește nu mai este.
Și mai știe că, oricât ar aștepta, oricât ar chema, oricât și-ar dori să se întâmple o minune, prietenul său nu se mai ridică.
Anii au trecut. Copilul a crescut, a plecat, s-a întors, a cunoscut alte bucurii și alte pierderi. Viața și-a urmat drumul, cum face întotdeauna, fără să ne întrebe dacă suntem pregătiți pentru ceea ce urmează.
Dar dragostea pentru câini nu a dispărut.
Astăzi, prietenul meu are o cățea pe nume Țuca și puiul ei, un cățel cu probleme de sănătate, care înghite tot ce găsește, fără să mestece. Îi iubește pe amândoi. Îi iubește atât de mult, încât vorbește despre ei cu aceeași familiaritate cu care vorbești despre membrii familiei. Nu sunt simple animale ținute pe lângă casă. Sunt ființe pentru care simte răspundere, afecțiune și grija aceea care nu se termină odată cu lăsarea serii.
Mi-a mărturisit că el și soția lui iubesc enorm câinii și că a refuzat categoric să-i castreze pe cei pe care i-a avut până acum. Este felul lor de a se raporta la aceste ființe, o alegere pe care au făcut-o din convingere și pe care o poartă mai departe, împreună cu dragostea lor.
A mai existat un câine-lup. Îl chema Rex.
Când venea iarna și trebuia să plece la București, îl lăsa în grija vecinilor. Așa se întâmpla în fiecare an, iar plecările și întoarcerile făceau parte din rânduiala vieții. Numai că, într-o primăvară, când s-a întors, Rex nu mai era câinele pe care îl lăsase în urmă. Îl găsise paralizat.
A fost chemat medicul veterinar, iar hotărârea de a-i curma suferința a devenit inevitabilă. Rex a fost eutanasiat.
Uneori, iubirea înseamnă să te bucuri de prezența unei ființe. Alteori, înseamnă să rămâi lângă ea când nu mai poți face nimic pentru a o salva. Iar alteori, înseamnă să iei cea mai dureroasă hotărâre tocmai pentru că nu mai suporți să o vezi suferind.
Prietenul meu mi-a spus că Rex semăna izbitor cu câinele pe care îl avem noi.
M-am oprit asupra acestei mărturisiri. Cât de straniu lucrează memoria! Uneori, un câine pe care îl întâlnim la maturitate ne aduce înapoi un alt câine, pierdut cu mult timp în urmă. O privire, o pată de culoare, o anumită ținută a capului, poate chiar felul în care se apropie de noi. Și, pentru o clipă, timpul pare să se strângă într-un singur punct. Cel plecat nu se întoarce, dar ceva din el pare să fi rămas în lume, așteptând să fie recunoscut.
Poate că de aceea oamenii care iubesc animalele nu spun niciodată cu adevărat adio. Ei se despart de un trup, de o prezență, de sunetul unor pași prin curte. Dar nu se despart și de ceea ce au trăit împreună.
Liza a rămas în copilăria prietenului meu. Rex a rămas într-o primăvară în care întoarcerea acasă nu a mai adus bucuria așteptată. Iar Țuca și puiul ei sunt aici, în prezent, cerând hrană, atenție și dragoste, fără să știe nimic despre toate aceste amintiri.
Viața merge înainte prin asemenea legături. Un câine pleacă, altul vine. Nu pentru a-l înlocui pe cel dintâi, fiindcă nimeni nu poate înlocui pe nimeni, ci pentru a ne învăța că inima nu are o singură încăpere. Ea poate păstra, în același timp, toate iubirile pe care le-a cunoscut.
După ce mi-a povestit toate acestea, prietenul meu mi-a scris că pot folosi orice îmi place din amintirile lui, cu o singură condiție: să nu-i dezvălui numele. Mi-a vorbit apoi despre mine și despre Dana cu o generozitate care m-a emoționat. Ne-a numit titani ai artei și ai talentului și mi-a mărturisit că, de multe ori, se simte umil în fața noastră.
M-am gândit atunci că oamenii își cunosc uneori prea puțin propria valoare.
Nu trebuie să scrii poezii, să pictezi tablouri sau să publici cărți ca să ai ceva important de spus. Uneori, o singură amintire spune mai mult despre un om decât zeci de pagini de mărturisiri. Iar felul în care își amintește de un câine mort în copilărie, felul în care își iubește animalele de acum și felul în care vorbește despre suferința lui Rex spun, poate, tot ce trebuie să știm.
În spatele modestiei sale se află o lume întreagă. O curte cu trei nuci bătrâni, un copil de zece ani, o cățea-lup uriașă și un nor care a venit pe neașteptate. O clipă în care fulgerul a rupt ceva ce nu avea să mai poată fi întregit niciodată. Apoi, ani de viață, alte drumuri, alți câini, alte despărțiri.
Și aceeași iubire.
M-am întors cu gândul la propria mea viață, la toți câinii printre care am crescut și la felul în care prezența lor ne însoțește fără să ne ceară nimic în schimb. Poate că, până la urmă, aceasta este una dintre lecțiile pe care ni le lasă: să fim mai buni fără să facem caz de bunătatea noastră, să iubim fără calcule și să nu confundăm niciodată lipsa cu uitarea.
Nu știu dacă Liza a avut timp să înțeleagă ce s-a întâmplat. Nu știu ce a simțit copilul în primele clipe după ce și-a revenit și nici dacă, în anii care au urmat, a mai privit vreodată cu teamă spre un nor rătăcit deasupra casei părintești.
Știu doar că, după atâtea decenii, el își amintește de ea.
Îi rostește numele.
Iar eu cred că acesta este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le putem face pentru cei pe care i-am iubit: să nu-i lăsăm să dispară cu totul. Să le păstrăm numele, să spunem povestea lor, să le facem loc în amintirile noastre și, din când în când, să le deschidem o fereastră către lume.
Liza nu mai este sub cei trei nuci. Rex nu se mai întoarce din primăvara aceea. Dar undeva, în sufletul unui om care a trecut prin viață fără să-și piardă dragostea pentru câini, amândoi continuă să existe.
Și poate că iubirea adevărată tocmai asta face: nu învinge moartea, dar o împiedică să aibă ultimul cuvânt.
Răzvan Gabriel Mateescu
Dacă ți-a plăcut ce ai citit aici și simți că vrei să susții acest spațiu, o poți face — doar dacă vrei.
Nu e obligatoriu și nu te obligă cu nimic. Scrisul rămâne aici, la fel, pentru oricine.
Răzvan Mateescu
IBAN: RO56 REVO 0000 1487 5624 2088
BIC/SWIFT: REVOROBB