„O zi în care nu ai râs este o zi pierdută.” – Charlie Chaplin
Mă dădeam cu 301, vinerea asta, în drum spre Romană. În timpul ăsta, vorbeam pe WhatsApp cu prietena mea Ileana. Mă rog, încercam, pentru că în autobuz era veselie mare și nu prea puteam fi atentă la ce-mi scria ea.
Ce se petrecea? Un tip, cam la vreo 40-45 de ani, care stătea pe scaunul de lângă coborârea din spate, citea ceva de pe telefon și râdea cu lacrimi. Ba, uneori, își plesnea palmele de genunchi și … dăi hăhăieli!
Călătorii zâmbeau și ei, mustăceau, ba unii, genul care știu tot, conspirații, alea-alea, „turu doi anapoi”, făceau semne cu degetul arătător spre propria tâmplă, adică: „Tipul e sonat, e dilimache și râde ca proasta-n autobuz.”
Mă, copii! Vă rog să mă credeți, bărbatul ăla era așa de frumos și fizic, și… prin atitudine, că mie îmi era greu să-l așez în categoria nino-nino. Și nu judec oamenii! Mă rog, nu pe toți! 😉
Era brunet, cu pielea netedă, cu nițică barbă (Aaaw!) de o zi, două, gură frumoasă, nas drept, ochi verzi, tiviți cu gene dese, al naibii de superb! Și niște sprâncene cinstite, arcuite și sănătoase. Moștenite de la mă-sa, precis! Băieții seamănă cu mamele. Uneori! 🙂
Purta un tricou cu Metallica, chestie care m-a făcut să-l iubesc instant, chit că părea cam tralala și habar nu am cine e.
Am mai privit nițel pe geam, am mai răspuns unor comentarii de pe Facebook și… iar hohote de râs de la călătorul vesel.
„Mă, ce naiba are?”, îmi zic în gând. „Ce-o citi? Sau se uită la vreun film cu Mister Bean?”, că avea și căștile pe urechi. El nu auzea comentariile unor nătărăi de călători care se uitau la el cu scârbă și comentau: „Ăsta nu e sănătos! E poponar de-al lui Mucușor, nu vezi că are cercel în ureche! Dă-l, dreacu’, dă trotinetist. E drogat, miroase până aici… Băă, te crezi singur în autobuz?”
Îi scriu Ilenei pe WhatsApp: „Fată, e unul în autobuz care râde.”
Iar rockerul meu: „Hahahah! Hohohoo! Hehehehehe!”
Când, aoleu! Tre’ să cobor. Era stația Perla. Mă ridic precipitată, mă bălăngăn, mă lovesc de persoane și ajung lângă ăla care râdea. Se potolise puțin.
Până să oprească 301, mă uit, așa… într-o doară, pe ecranul telefonului lui, curioasă ce mama naibii vede sau citește așa de mișto și de interesant.
Aaau! Citesc ceva. Mi se pare cunoscut, dar cum sunt cu mintea-n Eforie Nord sau pe la bulgari, nu realizez pe moment la ce se hlizește omul. Mai arunc un ochi. Și… ce văd? Sfinte Teodosie!
„Tac-tu a îmbătat-o pe mama cu tequila și lichior de caise. Mama s-a făcut muci. La un moment dat, și-a scos peruca – ea poartă veșnic o perucă, am uitat să-ți spun, a chelit de la stres când aveam cinci ani și m-am plimbat pe marginea ferestrei. Stăteam la etajul șase. Apoi, pe mama a apucat-o dansul. Țopăia pe «Voodoo Child» al lui Hendrix, ce n-ai pomenit. Ea, care toată viața a ascultat numai Bach și Purcell, ea, care a avut parte numai de «Euglena viridis» și «Drosophila melanogaster». S-a dezlănțuit complet. A scos tac-tu ce era mai rău în ea.”
Pfff! Era textul MEU!! AL MEU! Din Norocosul.
Nu mi-a venit să cred!! Nu am știut ce să fac. Să-i zic că eu sunt nebuna care a scris povestea aia? Sau să-l las în pace și să cobor ca o femeie normală care are treabă pe strada Caracaș?
Ușile s-au deschis. Zbang! Ce să fac?
L-am privit pentru ultima oară pe amicul meu necunoscut. Avea lacrimi în ochi. Încă zâmbea…
Pe ziua aia și-a luat porția de fericire. Drept să vă spun, și eu. 🙂
DFM 27 iunie 2026/ Foto simbol.
Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici:
RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001
BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina
Doar dacă vrei!
Mulțumesc!
Toate contribuțiile sunt voluntare și reprezintă donații personale fără obligație contractuală.
Nu există beneficii sau produse garantate.