Ieri seară, după o zi toridă de caniculă, am simțit că am nevoie să ies puțin din casă, să respir și să-mi limpezesc gândurile. Am pornit la o plimbare liniștită, pe lângă casă, fără vreun plan anume.

Când am ajuns la intrarea în pădure, însă, m-a așteptat o surpriză pe care n-aș fi putut s-o bănuiesc când am plecat. 🙂

Două vulpițe, slabe de li se numărau coastele, se jucau chiar în fața mea. Se fugăreau, se hârjoneau și, pentru câteva clipe, păreau să fi uitat de lumea din jur. E drept că, la început m-am speriat puțin.

Apoi, le-am strigat, le-am chemat. Vezi în clip! 🙂

S-au oprit amândouă și s-au uitat la mine. Curioase. Atente. Parcă ar fi vrut să-mi zică ceva. („Muchinuțo, ai venit cu deștu-n gură? Păi așa faci? Eeee!”)

Ne-am privit câteva secunde, iar eu am avut senzația aceea ciudată și frumoasă că, pentru o clipă, ne-am împrietenit. 🙂

Mi-a părut rău că nu venisem pregătită. Nu aveam nici apă, nici ceva de mâncare pentru ele. Așa că am plecat mai departe, dar cu gândul rămas la cele două suflete mici de la marginea pădurii.

În seara asta mă duc din nou. 🙂

Poate le voi întâlni iar. Poate mă vor recunoaște. Și, cine știe… poate de data aceasta am să aflu și eu ce au vrut să-mi spună ieri. 🦊❤️

Vă povestesc. 🙂

DFM 26 august 2026