Locuia la subsol pe strada mea. Acolo unde, la alte clădiri, era beciul, la ea era casa. O cămăruță cât o cutie de pantofi, cu o ferestruică gătită ca o pațachină. Avea o perdeluță roz, croșetată, ruptă pe alocuri, pe care erau agățate flori roșii din plastic, pătat de muște, și beteală aurie.

Vara și primăvara, geamurile erau date de perete și de acolo venea un frig necunoscut, fierbinte și ca gheața deopotrivă, un frig ciudat, care aducea miresme de ojă, vanilie, fum de țigară, mucegai și cafea. Afară era cald de mureai, dar în dreptul ferestrei era o boare de cavou, răcoare de întuneric. Îmi plăcea la nebunie, dar mă și speria. Voiam să fug, dar ceva mă chema.

Acolo trăia ea. Vrăjitoarea. O frumusețe de femeie cum numai în cărțile de povești mai vedeam. Cu un păr negru, ondulat, cu pielea obrazului albă și niște ochi care-ți luau mințile. Un verde-gri, cum de puține ori am mai întâlnit în viața mea. Nu știam dacă are copii, nu știam să aibă pe nimeni și locuia acolo din mila proprietarilor, care au transformat beciul într-o cameră. Poate că avea 30 de ani? Poate 26? Habar n-am. Oricum, era minunată.

Nu i-am cunoscut numele real, decât după ce a murit. Vecinii spuneau că ghicește în bobi, în zaț de cafea și că „deschide cartea”.

„Cum adică, deschide cartea?” am întrebat-o pe bunica mea, Bențoaia, care, în clipa aia, nu știu ce cotrobăia în curul unei găini cam chioambe. Pesemne o căuta de ouă, că parcă îi vedeam degetele cum ajung pe interior până la cioc.

„Jaj, Istenem, őrült gyerek! Gyere ide! Să nu te prind că meri la vrăjitoare, că dracu-i al tău! Amu te spun la mumă-ta și îi vide tu!” mă amenința Bențoaia, ridicând găina deasupra capului ca pe o ghioagă.

„Da’ zi-mi și mie cum e cu cartea aia? Dacă mă duc cu Abecedaru’ îmi ghicește?”

„Tulai, Doamnie, că nu să opreștie, bolânda! O țâne cu vrăjile! Mno, prostană, cartea e păntru învățat, nu păntru hocus-pocus!”

Și se pornea pe tulăit, de n-o mai oprea nimeni. Fugeam și o lăsam în plata Domnului. Pentru scurtă vreme, uitam de vrăjitoare. Dar, de fiecare dată când treceam prin fața casei unde locuia, locul mă atrăgea ca o înghețată cu ciocolată și cacao nițel topită.

Vecinii povesteau că femeia ghicește cu precizie. Îți zicea când o să mori și ce boală o să faci. Știa dacă minți și ghicea sexul copilului dintr-o femeie doar dacă se uita la ea. Chiar și când sarcina era mică de tot, cât o sămânțică. Cică o lua de mână, o privea în ochi pe viitoarea mamă și, gata! Vedea tot.

Când mama a rămas însărcinată, vrăjitoarea a oprit-o pe stradă și i-a spus: „Ilenuță, o să faci un băiat blond, frumos și cuminte. Mari necazuri o să ai cu el, dar să nu te temi, o să fie bine până la urmă, ai să vezi!” Și chiar așa s-a întâmplat. Era să-l pierdem pe Doruleț, din cauză că Bențoaia l-a uitat afară, dormind în cărucior, în noiembrie.

Vrăjitoarea asta nu cere nimic, nici bani, nici mâncare. Dar acceptă orice îi dădeai.

Eu căscam gura la tot ce vorbeau vecinii pe la porți sau la crâșmă, când mă duceam la Gogoșaru ca să-l iau pe tata acasă. Căscam gura, ochii și, în special, urechile. Pâlnie! „O știi pe Gorița lu’ nea Ilie? Femeia aia scundă, grasă, cu peliță pă ochiu’ drept? S-a dus într-o seară la vrăjitoare și i-a cerut să-i facă un farmec, ca să vie Nicu acasă. Nicu, bărbatul său! Mare ocnă! Avea câte-o amantă pă fiecare stradă, că erea frumooos, mai știi ce chipeș era? Pă Gorița a luat-o pentru avere, că tacs-o avusese crâșmă în Grivița pe vremuri, c-a, bani, nu alta… E și boccie și a dracu’, îl persecută pe bietu’ Iliuță, da și el idiot! Mai bine sărac lipit, dăcât cu o tânpită ca Gorița!”

Ei, și cică Gorița asta s-a dus la vrăjitoare cu un cocoș negru, mare și gras. O splendoare! I l-a dat. Plângea și își rupea țoalele de pe ea: „Îl vreau pă Nicu! Să vină Nicu! Să mă vadă frumoasă numai pă mine și să nu mai plece la curve!”

Vrăjitoarei, cât era ea de vrăjitoare și de manipulatoare, parcă i-a stat aeru-n gât.

Ea știa că Nicu era o splendoare de bărbat, dar cam prostuț și cu nădragii în vine mereu. Dar când o vedea pe nasoala de Gorița și auzea ce pretenții are, parcă nu se îndemna să o ajute. Așa că, vraja pe care a făcut-o a fost în așa fel, încât Nicu nu s-a mai întors niciodată la belalie, și a fugit în lume cu o „șerpoaică” de 19 ani, la fel de frumoasă ca și el.

De atunci, Gorița, când o vedea pe vrăjitoare în cartier, o scuipa și-o bălăcărea cum îi venea la gură.

Zâna magică râdea cu toți dinții, albi ca laptele: „Că doar n-oi fi vrut să ții o mândrețe de bărbat sub fustele tale răpănoase!”

Într-o zi, era iarnă precis, îmi amintesc că zăpada aproape că îi acoperise fereastra, am îndrăznit să mă duc la ea. Mă trimisese mama să cumpăr pâine; am luat, dar, în loc să mă întorc acasă, mi-am schimbat traseul. Nu singură, l-am luat și pe Sami Goldman. „Hai să mergem cu Abecedaru’ să ni-l deschidă! Să ne spună când murim”, i-am zis foarte serioasă.

Am bătut la geam. Se vedea o lumină portocalie, udă. Afară ningea, iar cerul coborâse jos; doar întindeam mâna și credeam că-l pot atinge cu mănușa. Perdeaua roz s-a dat la o parte și a apărut chipul ei, al vrăjitoarei. Ne-a făcut semn să intrăm prin curte.

Am deschis poarta din fier forjat și apoi am coborât câteva trepte spre ușa care dădea în beci. Ne-a deschis-o și ne-a poftit înăuntru. Era frig, dr suportabil. La radio cânta Margareta Pâslaru, parcă, și totul mi se părea un basm ciudat. Mirosea a mentă toată camera. A mentă și a pământ. „Sărut-mâna! Mă numesc Samuel Goldman și am venit să ne deschideți cartea!” a turuit Sami introducerea și i-a întins Abecedarul. Vrăjitoarea a râs de s-au zguduit pereții. Râdea, râdea, ca de o glumă bună.

L-a mângâiat pe Sami pe obrazul pistruiat, apoi a zis: „Bine! Dă cartea! Dar, mai întâi, mâncați portocala asta. Jumate tu, jumate Dănuța.”

Am desfăcut fructul și l-am împărțit, în timp ce ea se uita prin Abecedarul meu și zâmbea. După ce am înghițit și ultima felie, vrăjitoarea m-a întrebat: „Tu ce vrei să te faci când o să fii mare?”

Dar n-am apucat să deschid gura că mi-a luat-o Sami înainte. „Asta o să fie informatoare, că spune tot ce vede, scrie p..a pe garduri, dacă o superi, și mai e și pârâcioasă!”

Vrăjitoarea l-a certat: „Mă! Ia taci! Eu pe ea am întrebat-o, nu pe tine!”

Atunci am oftat, mi-am umflat pieptul mândră și am răspuns: „Aș vrea să fiu balerină, scriitoare, actriță, poetă și să sar perfect de la trambulină în apă.”

Vrăjitoarea a bufnit în râs din nou, a deschis Abecedarul la litera D, la lecția „Un vis”.

„Dănuță, n-ai să mori! Ca să știi! Va fi cum visezi tu! Numai să înveți carte și să te asculți pe tine! Să nu te uiți pe tine!”

Să nu mă uit pe mine? Unde să mă uit? Afară? La școală? Habar nu aveam ce a vrut să spună, dar am ținut minte.

Când să-i deschidă cartea și lui Sami, bum-bum în ușă. Bențoaia-gheonoaia. „Jézus és Mária, mumă-ta te-o trimăs după pită, iară tu umbli pă la vecini? No, lasă, numai lasă! Te-oi spune lu Picuță și-i videa tu! Meri acasă, őrült lány!”

Am fugit imediat, care încotro. Sami la el, eu la mine. Bențoaia, în urma mea.

Acasă, i-am dat pâinea mamei, care m-a certat, ca de obicei, și m-am dus să-mi fac temele. Mă cuprinsese o toropeală dulce și, de fiecare dată când îmi lingeam buzele, simțeam gustul portocalei.

Am deschis cartea la litera D și am început să silabisesc textul:

Dorina a adormit.
Apare un pitic. El e mic, mic de tot. Piticul duce o lampă. El ridică lampa. Se uită la Dorina.
Dorina sare din pat.
– Cine este?
Piticul dispare.

DFM 25 septembrie 2025 – Urmarea, AICI.

Jaj, Istenem — Of, Doamne!
őrült gyerek — copil nebun
Gyere ide — vino încoace!
Jézus és Mária — Iisus și Maria
őrült lány — fetiță nebună

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!