Îmi amintesc cu tristețe și groază că, pe vremea când eram elevă, în infectul comunism, aveam câteva prietene și colege cu părul ondulat și creț. O minune!
Unele erau în clasă cu mine, altele nu. La ore, obligatoriu, toate stăteau cu bentița pe cap, iar crețele trebuiau să-și strângă părul, să și-l ascundă, de parcă ar fi fost un păcat, o rușine.
Nu toți profesorii le obligau să-și urâțească coafura, existau și oameni normali printre ei, dar aveam niște elemente smochinite de răutate, de invidie, poate, de un oportunism vulgar, care efectiv le traumatizau pe bietele colege, de ajunseseră să își urască părul, moștenirea genetică, trăgeau de el, plângeau cu sughițuri și încercau să-și ascundă superbitatea de bucle.
Mai ales profii noi, care veneau în locul celor vechi și nu le cunoșteau pe fete.
„Neacșu! Strânge părul ăla, că nu știu ce-ți fac!”
„Dragomir, când ți-oi băga eu mâna în claia aia, te las cheală!”
„Ia uite și la domnișoara asta! Te-ai încrețit special? Îndreaptă-l IMEDIAT, că vin cu foarfeca și te las fără cozi! Nesimțito ce ești, arăți ca o golancă!”
Și chiar își înfigeau ghearele vopsite cu roșu (ca steagul PCR) în părul copilelor trâgând cu furie, ciudă și o poftă malefică.
Erau muieri frustrate, neglijate de soții lor, venite poate de la țară. În timpul studenției au flămânzit și ai răbdat de frig prin cămine, abia târând o facultate, conștiente de faptul că sunt boccii, reci și seci ca iasca și că unica scăpare e să pupe-n cur partidul și să se dea cu cine e mai puternic. Dar toatea astea nu le justifică violența. 🙁
Degeaba fetele plângeau și se jurau că nu au făcut nimic. Nu erau crezute. Ziceai că cine știe ce infracțiuni au săvârșit! Ce păcat cumplit! Erau o insultă adusă urâțeniei. Trebuiau pedepsite exemplar!
Aveam o colegă de clasă cu niște sprâncene de vis. Așa se născuse. Arcuite, negre, lungi… jurai că-s pictate. Doamne, biata fată ce mai suferea! Era hărțuită și jignită mereu.
„Te-ai pensat? Netrebnico! Pentru asta ar trebui să ți se scadă nota la purtare! Te porți ca o curvă! Să vii cu maică-ta la director!”
Mai aveam o colegă cu gene lungi, întoarse, splendide. Pfai de mine ce pățea și asta! O trăgeau de ele, să se convingă că sunt reale.
Oameni proști!
Mă uitam la profele și profii respectivi. Urâți cu spume, cu ochii apropiați, porcini, aruncau văpăi de otravă, parcă, iar ele aveau un păr de patru dușuri și două vijelii. De puține ori am întâlnit în viața mea școlară atâta beznă și venin în profesori.
Eu le admiram cu drag pe fetele astea, mă fascinau. Una dintre ele, prietenă bună atunci, era posesoarea unor bucle fantastice, perișorul ei se ondula natural, șaten spre blond, cu irizări de basm. Mă lăsa să mă joc cu el, îmi plăcea să-l învârt pe degetul arătător, iar el, cumintele, rămânea ca un arcușor lucios.
Sărmana, ce mai pătimea din cauza pletelor!
„O să mă rad în cap, să vedem ce dracu’ mai zic atunci!” plângea ea, disperată.
Și chiar s-a tuns scurt de tot. Arăta ciudat. Unii râdeau de ea. Mi-a părut rău.
În liceu a fost altfel, profesorii din LEDA 1 era mai înțelegători, mai permisivi și mai umani.
Dar niciodată nu voi uita tristețea din ochii crețelor din școala primară. Traumele lor.
M-am întâlnit, după mulți ani, cu una dintre ele. În generală avea un păr de zână, blond, inele-inele, lung. Atunci îmi povestea cum diriginta ei o amenința mereu că-i taie cozile dacă nu și le împletește și le prinde de cap cu agrafe, ca să nu se vadă. Era șocată, noaptea avea coșmaruri că o tundea profa la chelie.
În afara școlii, Narcisa arăta splendid. Părul ei părea de aur. Rămâneam cu gura căscată când o vedeam pe stradă, era ca un norișor de miere care fuge.
Acum, când m-am văzut cu ea, avea o freză banală, scurtă, retezată cu furie.
„Ce-ai, fată? De ce te-ai tuns în halul ăsta?”, am întrebat-o.
Ea m-a privit de parcă n-aș fi existat, a oftat și s-a uitat la ceas:
„Nu-l mai suportam! Iartă-mă! Trebuie să ajung la dentist! Vorbim! Sună-mă! Pa!”
Și a fugit. Norișorul mieriu nu mai era.
DFM 4 octombrie 2026
Articole pe tema comunsimului.
Povestea maiorului erou Ioan Kaiser, ucis de bolșevici