De multă vreme mă bate pe umăr o amintire dragă, dulce ca orezul cu lapte, vanilie şi stafide din copilărie… M-am gândit la ea mereu, zâmbindu-i, dar niciodată n-am povestit nimănui şi am ţinut-o ascunsă în mine, pe undeva, într-un buzunărel al sufletului. E vorba despre Diriga. Cu majusculă.

Nu ştiu câţi dintre voi îşi amintesc cu plăcere de un fost profesor aşa cum o fac eu…acum. N-am nimic de câştigat şi nimic de pierdut. E adevărul. Au trecut vreo 40 de ani de atunci. Ea era profesoara mea de limba şi literatura română, se numește Rodica Butnaru şi preda atunci la faimosul LEDA 1 Bucureşti, adică Liceul Economic şi de Drept Administrativ nr. 1.

Aaa, ce femeie, dragii mei prieteni! Tiii, cu oameni d-ăştia să fi umplut Dumnezeu pământul! Lumea întreagă ar fi avut alt aer, alt miros şi altă culoare.

Era blândă Diriga şi emotivă, de ţi se făcea ţie ruşine să vorbeşti în timpul orei, să trimiţi „belete dă amor” sau să zgâiești ochii pe geam după castanii din curte, în loc s-o asculţi cum explică însufleţită „ceva important”. Se enerva rar şi atunci, chipul ei devenea roşu ca răsăritul de soare văzut numai de la Vama Veche!

Ea nu era ca celelalte profesoare din liceu. Avea ceva special, până şi îmbrăcămintea era „din altă piesă”. Ţin minte că toate hainele ei erau cuminţi, la modă în anii ’70, cu toate că noi eram de mult în ’87. Pantofii ei călcau în şoaptă, nu ţăcăneau enervant. Profesoara noastră polariza totul în jur, era un felinar chinezesc care strălucea. O iubeam fără să-mi dau seama şi când închid ochii acum, chiar o aud cum strigă catalogul: Badea, Bărbulescu, Boţoghină, Chiric, Cioancă… etc.

Diriga mea nu avea nimic provocator sau propagandistic în atitudine şi vestimentaţie. Singurele ei bijuterii erau cerceii, verigheta şi un inel cu piatră verde mineral ca menta. La ocazii îşi atârna de gât câte un colier din pietre semipreţioase. Cerceii se bălăngăneau optimişti şi aprobatori, când în stânga, când în dreapta, atunci când ea zâmbea sau zicea: „Cine poate să îmi spună câte ceva despre monologurile interioare ale personajului Ilie Moromete?”

Daaa! Când îi venea rândul lui Marin Preda la ore, stăteaaaam şi săptămâni în şir, fără să trecem la o altă lecţie. Era fascinată de acest autor şi cred că a reuşit să ne îmbolnăvească şi pe noi de „maladia Marin Preda”, pentru că, scriitorul din Siliştea Gumeşti e o boală frumoasă, singura! de care nu mai scapi şi care nu doare. Astfel, la ora de limba şi literatura română, cei 40 de elevi din fostul 10 C eram de când lumea „tovarăşi” cu Niculae, fumam ţigări răsucite din foiţă de ziar, plecam desculţi prin sat să ascuţim o „secere”, eram duşmani de moarte cu Bălosu şi cu legionarul ăla de Victor, fraţi buni cu imbecilul de Nilă şi cuscri cu Birică şi Cocoşilă. Tăiam salcâmi şi ne înduioşam la vorbele Catrinei Moromete. Nu auzeam când suna de ieşire…

Diriga mea trăia aievea fiecare scenă din Moromeţii, respira aerul cu aromă de coceni arşi şi disperare, îl auzea p-ăla care vine cu „fonciirea”, pe Jupuitu, ia te uită, parcă strigă cineva la poartă? Tito, Ilinco, băgaţi repede ţoalele în lada aia!… Noi, elevii, ochi, guri şi urechi. Nu mai respiram. Nu mai stăteam în bănci, ci pe iarbă, mestecând între dinţi fire de mentă. Diriga era desculţă, povestea şi cânta: pentru tiiine Mărioară, mi-am lăăsaaat caii să moară, măăi, măăi! Departe se auzea Iocan cum dădea cu barosul într-o potcoavă, o găină cotcodăcea deasupra unui ou, trei gâşte zbierau alungate de o căruţă, Niculae o înjura pe Bisisica. Afară ploaia se ţinea cu degetele de nori şi azvârlea priviri tulburi.

Am avut norocul ca în clasa noastră să înveţe chiar… o nepoată de-a lui Boţoghină, personaj în Moromeţii. Diriga era şi emoţionată când vorbea cu ea, şi vrăjită. O tot întreba: „Cum era Marin Preda? Ce făcea când venea la surorile lui în sat? Şi bunicul tău, Boţoghină ce mai zice? E sănătos? Hai, Mariana, povesteşte-ne!” Şi povestea Mariana. Că venea Marin Preda la ei, acum în Siliştea Nouă, se schimbase denumirea localităţii, că într-o seară fusese teatru de păpuşi acolo şi ea nu avea bani pentru bilet, iar scriitorul o întrebase: „Tu a cui eşti?” Iar ea, ruşinată şi desenând cu unghia degetului mare ceva în ţărână a şoptit:

„A lu’ alde Boţoghină!” Marin Preda a râs, şi-a apăsat ochelarii pe nas mai bine şi a luat-o în braţe: „Păi, eu îl cunosc pe bunicul tău!” Şi a aşezat-o în primul rând. Ştiam cu toţii istorioara ei, dar Mariana ne-o relata de fiecare dată altfel, iar Diriga parcă dansa pe sub salcâmi, răzând cu nişte ochi ca mierea.

Începuserăm cu toții să avem un vocabular ciudat, total diferit de al altora, de aceeaşi vârstă. Ne înjuram între noi ca Ţugurlan şi Cocoşilă, iar dacă ne supăra unul de la 10 B îi trânteam fără jenă: „Tu-ţi adineaurea mă-tii, pe mă-ta de Chior! Taci că eşti prost!”

La sfârștul clasei a zecea, când am început să dau din colț în colț și să bâzâi de frica examenului de treaptă, Diriga mi-a luat capul în braţe şi a început să mă mângâie pe creştet, ca pe un copil:

„Daniela! Şi ce mare nenorocire o să se întâmple dacă nu iei trepta? Viaţa merge înainte. Tu nu eşti făcută pentru economie, drept sau cunoştinţe social politice! Tu ai alte talente ascunse, o să fii scriitoare! Hai, ştergeţi nasul şi ridică-te!”

Nu ştiu de ce şi cum m-am liniştit. M-am sculat, mi-am şters mucii cu dosul palmei, ca Niculae Moromete, şi am îmbrăţişat-o. Mirosea a orez cu lapte, vanilie şi stafide. Diriga era un fel de mamă a mea.

Mi-a venit apă-n gură, de poftă, şi inima mi s-a uşurat. Atunci n-am prea înţeles ce a vrut să spună, am crezut că zice doar aşa, ca să-mi amelioreze isteria de adolescentă frustrată şi mereu în schimbare. Dar peste ani i-am dat dreptate: nu aveam nimic în comun cu economia politică, în special cu cea comunistă. Şi am schimbat brutal şi definitv macazul, pornind pe alte căi…

Ei, dragii mei, de multă vreme mă bate pe umăr o amintire dragă, dulce ca orezul cu lapte din copilărie…Mă gândesc la ea mereu, zâmbindu-i, dar niciodată n-am povestit nimănui şi am ţinut-o ascunsă în mine, pe undeva, într-un buzunărel al sufletului. E vorba despre Diriga, cu majusculă.

Dana Fodor Mateescu 

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!