Nu știu cum erau dascălii pe vremea voastră, dar eu am avut șansa să am câțiva cu care mi-aș mobila sufletul fără a greși cu nimic arhitectura lui.

În Japonia doar profesorii nu se închină în fața împăratului. De ce? E simplu. Pentru că, fără dascăli, n-ar exista nici împărații.

1982. Îmi amintesc cu duioșie și dor de doamna profesoară Elena Bondar din școala generală 142, Militari. Preda limba și literatura română. Dacă aș întâlni-o acum, aș îmbrățișa-o și aș strânge-o tare, tare de tot. Dar nu mai pot… S-a dus. N-am luat-o niciodată în brațe. Și mor de ciudă.

Era aspră, serioasă, micuță de înălțime, durdulie. La început am urât-o. Mă punea să-mi bag bretonul de pe frunte, sub bentiță. „Daniela, ai frunte frumoasă, n-o ascunde!„

Of! Turbam! Nu-mi sufeream fruntea, ochii, sprâncenele, mutra și, în genere, eram în război total cu mine însămi. Dar tăceam și ascultam.

La ora ei era liniște ca-n creier. Copiilor nu le era frică de ea, pentru că se impunea nu urlând isteric, ca altele, nu bătând cu catalogul în catedră și nu insultându-și elevii punându-i să strângă gunoaiele lăsate de cei de dinaintea lor. Nu! Profesoara mea se impunea PRIN ATITUDINE. Prin vocea calmă și catifelată. Prin gesturile elegante. Prin ironia subtilă, ca o dantelă fină. Prin mersul ticăit și ferm.

Nu își bătea joc niciodată de sufletele noastre. Dacă erai un elev de 5 și învățai, îți dădea și 8. Zece, mai rar. Nu umilea pe nimeni, era o doamnă în adevăratul sens al cuvântului. Nu căuta nod în papură. Avea răbdare. Te ajuta. Te lăuda. Și, cel mai important lucru: te iubea. Și eu am iubit-o! Am iubit-o cu tot cu verbe, și cu pronume, și cu virgule sau cu rezumatele textelor la literatură, cu toate analizele gramaticale, oricât de grele ar fi fost ele.

Trebuie să ai chemare pentru meseria asta. Nu poate fi dascăl oricine! Când eram în clasa întâi, profesoara de sport mi-a zis că sunt o „coropijniță împuțită” (sunt aproape 50 de ani de atunci, și n-am uitat!). Asta pentru că  nu am putut să fac sfoara… Mai era loc de-o palmă până jos. Și n-am putut. Mă durea îngrozitor. Dar mai tare m-a durut umilința, faptul că m-a insultat și umilit de față cu toți colegii mei.

Am plâns rău atunci. Și i-am spus tatei, care s-a dus la director și i-a povestit cum stă treaba. Directorul s-a luat de profesoară. Ea, știind că e vorba de mine, s-a răzbunat cât a putut. Și putea! Trei ani, cât am învățat în școala aia, am tremurat încontinuu de frica ei. Dădeam în bâlbâială, doar când îi auzeam vocea  pe holurile școlii. Era toată un urlet. Nu avea față.

Și vremea s-a scurs. Urletele au rămas.

Copilul meu a avut o profesoară (tânără) care zbiera în fiecare oră la elevi. Glasul ei, ca o trompetă din plastic, spartă, se auzea uneori din stradă, dacă erau ferestrele deschise. „Copiii nu sunt cuminți, mamă!”, îmi povestea băiatul. „Ies din bănci, țipă, se joacă. Iar ea urlă și trântește cu cărțile de banca mea. Îmi stă inima, de spaimă…”

Profesori buni sau răi au fost mereu. Și în trecut erau elevi prost-crescuți, imbecili de-a dreptul, răi, mitocani, etc. Ca și azi. Și în trecut erau profesori umiliți de către vreo odraslă cu părinți sus-puși (cu grade pe umăr, unii!).

Exemple negative sunt cu sutele, le găsiți în toate ziarele online din țară sau pe forumurile cu reclamații la Ministerul Învățământului.

 Şcoala trebuie să fie leagănul iniţierii în tainele cunoaşterii. Școala înseamnă educaţie şi cultură. La școală te duci cu bucurie, nu tremurând ca varga, pentru că profa de chimie sau de desen vrea să-și dea importanță în fața elevilor. Școala trebuie să fie bucurie.

Desigur, există și printre profesorii din ziua de azi vârfuri, oameni cu vocație, făcuți pentru meseria asta, oameni cu har și iubire pentru copii. Există și elevi olimpici, campioni, valori ale muzicii, care au spălat imaginea României în lume, prin inteligența și talentul lor. Și asta înseamnă o geană de lumină pentru viitor. Un licăr de speranță…

Uneori sunt mai mult optimistă decât realistă. Și poate greșesc.

P.S. Nu uit niciodată de doamna profesoară de matematică, Fărcășanu, cea fără de care nu aș fi luat în vecii vecilor treapta întâi, nici de doamna profesoară de limba și literatura română, dar și de rusă, Elena Proca, din LEDA 1, o femeie extrem de fină și de dragă mie,  sau de diriga mea, prof. Rodica Butnaru, de domnul profesor Ovidiu Râureanu… Lor le datorez, cu siguranță ceea ce sunt azi. Lor și părinților mei.

Dana Fodor Mateescu/Fotografie din arhiva familiei Mateescu. În imagine se află profesoara Maria Mărculescu, străbunica lui Andrei Mateescu, împreună cu elevii ei. 1936. Bușteni.

16 septembrie 2019