Nu știu cum erau dascălii pe vremea voastră, dar eu am avut șansa să am câțiva cu care mi-aș mobila sufletul fără a greși cu nimic arhitectura lui.
În Japonia doar profesorii nu se închină în fața împăratului. De ce? E simplu. Pentru că, fără dascăli, n-ar exista nici împărații.
1982. Îmi amintesc cu duioșie și dor de doamna profesoară Elena Bondar din școala generală 142, Militari. Preda limba și literatura română. Dacă aș întâlni-o acum, aș îmbrățișa-o și aș strânge-o tare, tare de tot. Dar nu mai pot… S-a dus. N-am luat-o niciodată în brațe. Și mor de ciudă.
Era aspră, serioasă, micuță de înălțime, durdulie. La început am urât-o. Mă punea să-mi bag bretonul de pe frunte, sub bentiță. „Daniela, ai frunte frumoasă, n-o ascunde!„
Of! Turbam! Nu-mi sufeream fruntea, ochii, sprâncenele, mutra și, în genere, eram în război total cu mine însămi. Dar tăceam și ascultam.
La ora ei era liniște ca-n creier. Copiilor nu le era frică de ea, pentru că se impunea nu urlând isteric, ca altele, nu bătând cu catalogul în catedră și nu insultându-și elevii punându-i să strângă gunoaiele lăsate de cei de dinaintea lor. Nu! Profesoara mea se impunea PRIN ATITUDINE. Prin vocea calmă și catifelată. Prin gesturile elegante. Prin ironia subtilă, ca o dantelă fină. Prin mersul ticăit și ferm.
Nu își bătea joc niciodată de sufletele noastre. Dacă erai un elev de 5 și învățai, îți dădea și 8. Zece, mai rar. Nu umilea pe nimeni, era o doamnă în adevăratul sens al cuvântului. Nu căuta nod în papură. Avea răbdare. Te ajuta. Te lăuda. Și, cel mai important lucru: te iubea. Și eu am iubit-o! Am iubit-o cu tot cu verbe, și cu pronume, și cu virgule sau cu rezumatele textelor la literatură, cu toate analizele gramaticale, oricât de grele ar fi fost ele.
Trebuie să ai chemare pentru meseria asta. Nu poate fi dascăl oricine! Când eram în clasa întâi, profesoara de sport mi-a zis că sunt o „coropijniță împuțită” (sunt aproape 50 de ani de atunci, și n-am uitat!). Asta pentru că nu am putut să fac sfoara… Mai era loc de-o palmă până jos. Și n-am putut. Mă durea îngrozitor. Dar mai tare m-a durut umilința, faptul că m-a insultat și umilit de față cu toți colegii mei.
Am plâns rău atunci. Și i-am spus tatei, care s-a dus la director și i-a povestit cum stă treaba. Directorul s-a luat de profesoară. Ea, știind că e vorba de mine, s-a răzbunat cât a putut. Și putea! Trei ani, cât am învățat în școala aia, am tremurat încontinuu de frica ei. Dădeam în bâlbâială, doar când îi auzeam vocea pe holurile școlii. Era toată un urlet. Nu avea față.
Și vremea s-a scurs. Urletele au rămas.
Copilul meu a avut o profesoară (tânără) care zbiera în fiecare oră la elevi. Glasul ei, ca o trompetă din plastic, spartă, se auzea uneori din stradă, dacă erau ferestrele deschise. „Copiii nu sunt cuminți, mamă!”, îmi povestea băiatul. „Ies din bănci, țipă, se joacă. Iar ea urlă și trântește cu cărțile de banca mea. Îmi stă inima, de spaimă…”
Profesori buni sau răi au fost mereu. Și în trecut erau elevi prost-crescuți, imbecili de-a dreptul, răi, mitocani, etc. Ca și azi. Și în trecut erau profesori umiliți de către vreo odraslă cu părinți sus-puși (cu grade pe umăr, unii!).
Exemple negative sunt cu sutele, le găsiți în toate ziarele online din țară sau pe forumurile cu reclamații la Ministerul Învățământului.
Şcoala trebuie să fie leagănul iniţierii în tainele cunoaşterii. Școala înseamnă educaţie şi cultură. La școală te duci cu bucurie, nu tremurând ca varga, pentru că profa de chimie sau de desen vrea să-și dea importanță în fața elevilor. Școala trebuie să fie bucurie.
Desigur, există și printre profesorii din ziua de azi vârfuri, oameni cu vocație, făcuți pentru meseria asta, oameni cu har și iubire pentru copii. Există și elevi olimpici, campioni, valori ale muzicii, care au spălat imaginea României în lume, prin inteligența și talentul lor. Și asta înseamnă o geană de lumină pentru viitor. Un licăr de speranță…
Uneori sunt mai mult optimistă decât realistă. Și poate greșesc.
P.S. Nu uit niciodată de doamna profesoară de matematică, Fărcășanu, cea fără de care nu aș fi luat în vecii vecilor treapta întâi, nici de doamna profesoară de limba și literatura română, dar și de rusă, Elena Proca, din LEDA 1, o femeie extrem de fină și de dragă mie, sau de diriga mea, prof. Rodica Butnaru, de domnul profesor Ovidiu Râureanu… Lor le datorez, cu siguranță ceea ce sunt azi. Lor și părinților mei.
Dana Fodor Mateescu/Fotografie din arhiva familiei Mateescu. În imagine se află profesoara Maria Mărculescu, străbunica lui Andrei Mateescu, împreună cu elevii ei. 1936. Bușteni.
16 septembrie 2019
Am citit cu pasiune toată amintirile care și acum vă urmăresc unele cu bucurie altele cu frica ce o simțeați în școală în prezența a unor profesori care și-au greșit cariera !!!
Și eu ca și dv. Am trăit acele clipe care nu erau adresate mie ,dar colegilor care mîncau bătaie pînă leșinau , nu erau răi erau glumeți și plus că îi prindea copiiind la teză .
Da și eu tremuram pentru ei poate și pentru mine că nu vroiam să trec prin emoți .
Dar și eu le mulțumesc acelor profesori de la care am învățat să-mi fiu corectă și să am respect pentru cei din jur să nu jignesc s-au să rănesc pe cineva . Au fost și clipe frumoase avînd posibilitatea de a merge la balet , în echipa de dansuri populare , gimnastică de tot felul . Am avut posibilitatea de a participa la multe cercuri de tot felul pînă și să gătesc am învățat și îmi plăcea . Îmi plăce toate activitățile care le oferă școala eram prima pe listă la toate .
Cînd erau concursuri pe scoli de multe ori trbuia să mă schimb de costume de patru cinci ori pentru că vroiam să fac parte la toate și nu era stresant eram fericită chiar dacă simțem transpirație cum curge pe trupușorul meu .
În concluzie zilele noastre de a fi elev era
o plăcere și se învăța carte , erai forțat altfel nu putea-i să participi la atîtea activități care nu trbuia să plătești , nici contanamente ,vaganțe gratis ,lecți de balet ,clubul Dinamo unde mergeam pentu gimnastică și înot chiar și tenis !!!
Acum majoritate copiilor stau pe internet și spun că sînt stresați . Nici cel puțin nu vorbesc nici la telefon , textul este tot ce îi fascinează pe uni ca mai sînt și copi talentați dar care părinți trebuie să plătească .
Aveti perfecta dreptate! Totul este altfel in ziua de azi. Uneori si bucuria e mediocră…
Am avut si eu parte de profesori buni dar si rai, pe vremea aceea mergeam la scoala doar de dragul catorva profesori care imi faceau viata usoara, lina, orele lor treceau repede si cand suna de pauza as fi vrut sa mai stau asa cu ei sa ma mai bucur, de caldura, tandretea din gesturi, privirile blajine si cam tot ce caracterizeaza un profesor bun!
In gimnaziu profesoara mea de engleza si Diriga mea draga era o fiinta angelica care cand deschidea usa clasei se facea o lumina mare si ingerii incepeau sa cante! Orele ei erau altfel, ne povestea vrute si nevrute, lectii de viata si intamplari haioase. Cu privirea calda si vocea ei suava ne facea pe toti sa stam pironiti in banci si nici musca nu mai zumzaia, ea avea ceva de spus! O iubeam toti!
Profa de desen la fel, ea era dealtfel si pictorita, la un moment dat ne-a dus pe toti la ea acasa sa ne arate galeria ei personala, era minunat! Urmatoarele zile am facut o reproducere pe o foaie din bloc de desen cu acuarele dupa tarancuta lui Grigorescu, profa a luat pictura mea si-i placuse asa de mult ca o expuse in galeria scolii! Eram mandru si ma simteam ca in al noualea cer ca eram apreciat de asa o minuatie de femeie!
Proful meu de engleza din liceu domnul Diaconescu era un om painea lui Dumnezeu, era de un calm si o decenta care ne intimidau pur si simplu! Aveam si colegi rai si nazbatiosi si nici eu nu eram mai bun, dar la orele lui taceam toti ca melcu-n iarba si savuram fiecare cuvant!
Profesoara de tehnologie de la liceul seral, de fapt profesoarele, Doamna Dimitriu si Doamna Marian, ooo, sa le ungi pe paine nu alta!
Deci da, succesul unui profesor nu tine de diploma ci tine de om! Ca si legea lui om pe care o murmuram toti.. „Tu esti om cu mine, eu is om cu tine”! Nu aveai cum sa nu respecti asa profesori, comportamentul si decenta de care dadeau dovada ingenuncheau orice caracter cat de indoielnic era el, punea raul la colt!
De profesorii rai nu mai amintesc, nu merita, vreau sa-i uit desi nu pot incerc! Mai ies cateodata la suprafata si ma napadesc cu amintiri urate dar brusc imi apare Diriga cu „D” mare in minte si-i alunga pe toti! Doamna Kubina, mi-e atat de dor de dumneavoastra, as vrea sa va imbratisez si sa va multumesc ca m-ati facut om! 🙂
Mare grija cand spuneti ceva de bine despre scoala din comunism. Sunt multi cei care cred ca atunci „era numai cu bataie si cu model rusesc” dispusi sa va acuze de minciuna sau sa va insulte spunand ca sunteti baba nostalgica … 🙂 …. am patit’o eu la ultima postare
În primul rând, eu nu am scris „de bine” despre TOATĂ școala din comunism și despre toți dascălii. Unii aveau performanțe uluitoare, vocație, și erau extraordinari. Alții, ca și acum, erau mediocri, bolnavi psihic, și cu caractere infecte (ca și azi!) Dacă citeați textul, realizați, e scris simplu, să înțeleagă toată lumea. 😉 În al doilea rând, cine mă insultă și mă acuză că sunt o „babă nostalgică”, ori e cretin patologic, un ins fără educație, ori o face special, ca să mă provoace. Dar nu ține… Eu am trăit mizeriile și privațiunile comunismului, nu am de ce să-mi fie dor de el.