Pentru că tot au început școlile, m-am gândit să scriu un text despre profesori, despre experiența mea, atâta câtă e, despre ce am învățat și cu ce am rămas.
Eu, la șase ani, știam pe de rost 10 strofe din „Luceafărul”, știam să cânt la chitară și la pian, mă învățase tata. La vioară am cântat mai târziu. Cunoșteam o groază de lucruri pentru un copil de vârsta aceea și chiar aveam interes pentru carte.
Îmi amintesc că pe la patru ani, mama m-a învățat toate oasele principale din corp și era foarte mândră de mine. M-a învățat despre statuile din București și autorii lor. Între timp, am mai uitat. 🙂
Dar, cum am început școala, parcă m-am închis în mine total. Mi-a scăzut masiv interesul pentru învățătură. Nu pot să spun de ce. Teamă? Plictiseală? Profesoara care țipa la noi? Nu știu.
Mi-am revenit pe parcurs și o să spun și cum. În clasa a II-a până în a IV-a, înainte să ajung la Liceul „George Enescu”, am avut o învățătoare care ne teroriza în ultimul hal cu temele, mai ales la matematică. Eram foarte bun la mate și prindeam totul repede, dar la un moment dat, am lăsat-o baltă. Doamna ne dădea prea multe teme. 15-20 de exerciții pe zi.
Nu cred și, în nicio lume, nu poate să fie sănătos pentru un copil de 8-9 ani să facă teme până la 11 noaptea. Țin minte că și în vacanțe ne dădea atât de multe probleme, încât nu mai aveam timp de nimic și ne și sancționa dacă nu le făceam.
Nu știu cu ce idee le primeam eu, dar eu cred că fiecare copil este diferit și unii dintre ei ar trebui lăsați să facă lucrurile în ritmul lor, mai ales dacă au o capacitate mentală diferită. Eu, prinzând tot mereu din clasă, nu am simțit niciodată că temele îmi fac bine. Pentru mine erau o pierdere de timp și o suprasolicitare mult prea mare. Dacă eu învățam totul din clasă, poate că în restul zilei nu mai voiam să fac la mate încă o dată. Aveam nevoie și de altceva.
După aceea, când am ajuns la Colegiul de Muzică „George Enescu”, s-a schimbat situația. Profesorii erau mai liniștiți la capitolul ăsta, nu ne încărcau cu foarte multe informații inutile sau cu o materie intensivă, pentru că, fiind un liceu de specialitate, accentul era pus pe muzică. Și da, mi se pare mult mai plăcută decât unele materii care te stresează… doar de dragul de a te stresa.
Am avut profesori de care mi-a plăcut mult și cred că o să-mi rămână în minte și în suflet toată viața. Despre câțiva dintre ei chiar o să vorbesc aici, înainte să spun cum am rezolvat eu „faza cu temele” și stresul pentru școală.
Pur și simplu, pe mine nu m-a mai interesat. Nu sugerez și nu încurajez pe alții să facă la fel, dar, cum am mai spus, pentru mine toate astea nu au avut rost.
În momentele în care ajunsesem să fiu comparat cu alți copii, eu știind că am o anumită capacitate și că aș putea să fac lucruri foarte bune, am decis să nu mai fac nimic. Și nu mă simt deloc rău pentru asta. 🙂
Poate, pe viitor, voi face ceva nemaipomenit și nemaivăzut. Nu mă gândesc neapărat să calc pe aceleași drumuri pe care au mai călcat milioane de oameni. Aș vrea ceva nou. Inedit.
Cum a început clasa a noua, tot la liceul de muzică, am simțit că nu mă mai pot integra. Probabil de atunci a început să cadă totul, ușor-ușor. În toți anii ăștia, nu știu dacă am avut o săptămână în care să merg în fiecare zi la ore. Nu am mai simțit atracție, bucurie. Am avut sute de absențe în fiecare an și un dezinteres total față de cursurile care, în mare parte, mi se par inutile în viață. Se știe cât de nesemnificativă este o mare parte din ceea ce ni se predă.
Acum o să povestesc puțin despre câțiva dintre profesorii care mi-au lăsat cu o amintire plăcută. Nu o să vorbesc despre cei care m-au traumatizat, care m-au rănit emoțional și psihic, pentru că vreau să-i uit definitiv. Mai bine mă gândesc la ce a fost bun și frumos, nu?
Cea mai apropiată de sufletul meu a fost domnișoara profesoară de nai, care a avut răbdare și m-a învățat instrumentul într-un timp foarte scurt. Eu nu pusesem în viața mea gura pe un nai, care este destul de dificil. Dar când am renunțat la vioară, doamna directoare, de atunci, mi-a sugerat naiul. Și dânsa este un om deosebit. Mi-a spus odată că dacă am probleme, să vin la ea ca la o mamă…
Așa am cunoscut-o pe profesoara despre care vă povestesc, cea de nai. Nu m-a cicălit niciodată și nu m-a suprasolicitat cu nimic, ajungând ca eu să fac totul de bunăvoie și nu de nevoie. Nu am performanțe la nai, fiindcă am avut și un motiv care m-a împiedicat destul de mult — fumez minimum un pachet de țigări pe zi, ajungând la peste două — mi-a fost dificil cu respirația. Dar, având în vedere că am avut o profesoară bună ca un înger, pe care o consideram prietenă, am trecut peste toate cu bine.
Am mai avut o profesoară, ca o mamă, la care mă gândesc cu simpatie. Îmi amintesc că ne-a învățat să ne coasem nasturii. 🙂 Ce m-am mai înțepat! Dar am reușit, cu chiu cu vai.
După aceea, aș putea spune câteva lucruri și despre doamna profesoară de cor. Nu prea am fost la multe ore, o să fiu sincer, muzica, în sine, mi-a plăcut, dar urăsc aglomerația, iar în acolo eram foarte mulți și sala mică. Pentru mine nu era ceva convenabil. Cu toate că am lipsit de la orele dumneaei, m-a primit anul următor cu brațele deschise. A vorbit cu mine prietenos, cald, fără superioritate. A avut răbdare și nu își ieșea niciodată din fire.
Ne-a învățat piese frumoase și interesante și știa cum să controleze minimum 40 de elevi, câți eram la oră, ceea ce este un lucru foarte impresionant, având în vedere că noi, copiii din ziua de azi, suntem mult mai neliniștiți, indisciplinați și cu ochii în telefoane mai mult decât în partitură.
O amintire deosebită mi-a lăsat și doamna profesoară de pian. Înțelegătoare, iertătoare și iubitoare. Ca și doamna dirigintă.
Acum, trecând și la materiile generale, cele care se găsesc la orice școală, îmi mai poate rămâne în minte doamna profesoară de limba română. Cu toate că și acolo m-am delăsat puțin, am știut să preiau informațiile esențiale și să fiu atent la oră.
Era o persoană caldă, calmă și știa exact cum să se impună în așa fel încât să nu fie agresivă. Uneori, într-adevăr, poate își mai ieșea din fire, dar nu exagerat și nici fără motiv. Când ne explica la oră, mă simțeam ca atunci când învățam cu mama. Parcă o vedeam pe ea cum îmi explică. Mereu am fost atent, chiar dacă nu a părut așa.
Acum, voi vorbi despre profesoara mea de istorie din clasa a X-a și a XI-a. În a X-a nu am fost la aproape nicio oră, am chiulit, recunosc, și m-a lăsat cu situația neîncheiată pe vară, pe bună dreptate, într-adevăr.
Dar când m-am dus la examen, fără să învăț sau să repet înainte, mi-a pus niște întrebări de istorie generală, despre comunism și despre perioada de după 1900, și m-a trecut. Am știut, am citi de pe net.
Anul care a urmat, văzând că ne vorbește despre o perioadă din istorie care mie personal îmi place, nu am mai lipsit de la nicio oră și am luat note mari, din simpla plăcere pentru istorie și pentru felul în care știa și ea să explice. Am considerat-o o profesoară bună, chiar dacă multor colegi nu le plăcea de ea.
Profesori buni am mai avut, dar nu am fost eu la ore. 🙂 Nici bacul nu l-am mai dat, cu toate că știam materia și am fost și la competențe. Am decis să nu mă mai prezint. Așa am vrut eu.
Pe mine, școala m-a învățat să analizez oamenii și să preiau tot ce e bun din comportamentul lor: să fiu calm cât pot, să mă impun și să fiu respectat, fără să a fi violent verbal.
Pentru mine, un dascăl perfect nu este neapărat cel care cunoaște cele mai multe lucruri. Un profesor bun va fi întotdeauna cel care știe cum să creeze o conexiune cu elevii. Un profesor bun este cel care, dacă te vei întâlni cu el pe stradă, peste ani de zile, îți va umple inima de bucurie. Și te va îmbrățișa.
Andrei Cristian Mateescu 6 octombrie 2026
Acest blog nu este susținut de o echipă, de o instituție sau de un mecanism constant de finanțare. Este doar un spațiu mic, personal, care există prin timpul și energia puse aici, în liniște. Scriu eu, mama, tata și, uneori, prietenii mamei.
Din când în când, foarte rar, se întâmplă ca unii cititori să aleagă să trimită o mică contribuție. Nu este ceva constant și nici nu trebuie să fie. Este mai degrabă un gest discret, spontan, de încurajare. Și pentru astfel de gesturi există o recunoștință greu de pus în cuvinte. <3
Dacă simți vreodată că acest loc ți-a fost aproape, chiar și pentru câteva minute, și vrei să susții existența lui, poți face asta printr-o contribuție voluntară. Nu este o obligație, nu este o condiție și nu schimbă în niciun fel accesul la conținut.
Este doar o formă de a spune „continuă”. Atât.
Dacă v-a plăcut ce și cum am scris, mă puteți încuraja aici:
Andrei Cristian Mateescu
RO63 RNCB 0072 1669 3782 0001
Mulțumesc!