La început a fost doar una capie. Bâzâia ca o nebună neștiind unde și cum să se așeze prin bucătăria sărăcăcioasă de bloc comunist. Apoi au venit mai multe, chemate de ea. Din ce în ce mai multe. Bâz-bâz, bazzz, beez, biiiizzz.

Toată ziua cântau și se agitau în roi.

Ba pe perdeaua din bucătărie, ba pe capacul de la oale, de parcă toată casa ar fi fost a lor. Până și-au găsit un loc bun.

Nea Pompiliu s-a scărpinat nițel în chelie, unde îl deranja un gând ciudat și a zis:

-Io nu le omor și nici nu le gonesc. Sunt ființe. Mi-e milă.

Și s-a dus în sufragerie. Începea Star Trek și nu voia să rateze nimic.

Azi așa, mâine așa, s-a umplut cămara cu albine, albine adevărate. Își făcuseră un stup în gura de aerisire a blocului, între cămară și exterior. Bâzâiau vesele de dimineață până seara.

-Poate fac și miere, punem acolo un tubuleț, un borcan, și așteptăm, i-a zis Elena, nevastă-sa.

-Daaa. O să avem mierea noastră, de bloc.

Au trecut luni de zile de atunci. Văzută de jos, intrarea din stupul de la etajul doi era neagră-neagră. Roiul de albine părea atașat de carnea blocului 110, din cartierul Militari.

Nea Pompiliu se obișnuise cu ele. L-au înțepat de sute de ori, dar nu-l deranja asta. „A venit una si m-a pișcat de picior. Mi-a fost milă de ea, pentru că albina moare după ce înțeapă. Am certat-o, mă proasto, de ce n-ai fost atentă? Dar deja murise…Iar eu am făcut o alergie, pentru că m-am umflat rău la față, arătam ca naiba.”

Vecinii însă nu prea le iubeau, ba chiar unii dintre ei i-au zis bărbatului să astupe aerisirea și să omoare albinele.

-Haidi, bre, nea Pompi, că ne intră în casă, ne ciupește copiii dă față, dă-o dracu` dă comedie!, i-a strigat vecinul Gore, șofer pe o dubă albă.

-Are dreptate Gore, bre! Da` dă-le foc, nene, pune-le insecticid, suferă tot blocu` pentru albinele lu` matale? Dă-le-n Paștele mă-sii, că e periculoase!

Știi ce mi s-a întâmplat? Ieri. Ba nu ieri, alaltăieri. Duminică. Venise nașu` dă la Câmpina și stăteam în bucătărie la una mică…Îl știi pă nașu`, ăla de i-ai reparat matale aparatu` dă ras în urechi. Domne, s-a pus omu` pă scaun, am lins și noi nește țuică și a tăbărât pă el, l-a pișcat una dă nas și alta dă buză, bre! E posibil așa ceva? S-a umflat nașu` ca un butoi, m-am dus cu el la urgență.

Nea Pompiliu, un timid din născare, stătea cu ochii în jos și-și privea, vinovat, vârfurile pantofilor ieftini, cumpărați din piața Veteranilor, de la tarabe. Îi ieșea un deșt afară, dacă ridica botul.

Îi venea să fugă din mijlocul lor. Ce dracu` au ăștia cu albinuțele lui? Ce cretini! Cum să le omoare? Le ocrotea, le mângâia, le lăsa să aterizeze în voie pe chelia lui de fost electrician AMC la CET Vest, București, le vorbea frumos, le povestea ce-a mai făcut peste zi, cu cine s-a certat la piață, ce s-a mai întâmplat în episodul 2345 din serialul „Singur și neliniștit” și ce fel de medicamente mai ia nevastă-sa, bolnavă de cancer, cu metastaze multiple.

Daaa. Asta era durerea lui nea Pompiliu, o „rană” deschisă, despre care vorbea doar când era beat mangă, la crâșma lui nea Ion, de la calea ferată. La al treilea păhărel de „rachiu-strategie” (făcut dintr-o pufoaică gri, ștrampii lu` tanti Nuța, femeia de serviciu de la scara B și un strop de alcool de la Metro, amestecat cu nițel zahăr ars) se turlăcea definitiv, abia-l cărau doi inși normali și-l depuneau în fața blocului.

Plângea beat, cu lacrimi, bale hepatice și muci, hohotind îndelung, fără sunet, că v-am zis că era timid rău. Îi era rușine să se audă bocind ca muierile, zgomotos.

Nu mai știa cum ajungea sus, acasă la el în apartament.

Elena zăcea în chinuri. Cancerul mușca flâmând din ea ca dintr-o pâine, iar albinuțele zburau vesele peste tot prin sufragerie. Nu simțeau durerea femeii de 64 de ani, își vedeau de mierea lor.

Și iarna avea grijă de ele. Le stropea cu ceai de tei îndulcit cu zahăr, făcuse el un dispozitiv cu un furtunel special. Le dădea să bea din zeama aia cam diabetică. Fetele cu aripi îi mulțumeau: bâz-bâz-bâz, biz-biz-baz-buzzz, apoi îl înțepau cu dragoste, ba în chelie, ba în nas, ba pe mâini. Mereu era tumefiat din cauza lor, dar omul nu se supăra niciodată.

Albinele lui nea Pompiliu erau de toate tipurile: mici, mari, grăsane sau suple, frumoase la chip, enervante, mai blonde, mai tuciurii, (ce? albinele n-au țigăncile lor?) revoluționare sau cuminți ca niște păpuși de ceară. Fetele lui! Omul se uita la „Las Fierbinți” și mânca în sufragerie? Veneau și ele, zbrrrr, se așezau pe marginea farfuriei fâjjjjjjjjjjjjj, cu supă, și sugeau pofticioase.

Într-o zi, însă, Elena, nevastă-sa, a murit după ce s-a zbătut, ca un pui de găină vreo trei săptămâni, în chinuri cumplite.

N-a fost lângă ea, îl răzbise o oboseală nelămurită, adormise în altă cameră. Albinele l-au trezit. Era noapte, cald, iulie, pe 5. S-a dus în dormitor și ea, femeia care i-a fost alături 45 de ani, plecase departe…

În pat zăcea un trupușor chircit de spasme și suferințe infernale. Lui i s-a părut că semăna cu o albină strivită. I-a aprins o lumânare și a plâns împodobit de zeci de alinuțe care bâzâiau și ele odată cu el.

După ce și-a înmormântat nevasta, nea Pompiliu a astupat și gura de aerisire din cămară. A zidit-o cu CM 11, îi mai rămăsese de când a pus gresia pe hol.

Au murit toate care au fost acolo în stupul cu ceară din carnea blocului. Doar cele care nu erau „la domiciliu” au scăpat. Zburau disperate prin bucătăria pustie întrebându-l:

-De ce-ai făcut asta, nea Pompiliule?

Nici el nu știa de ce.

În scurt timp, au dispărut și astea sau au murit. Le mai găsea pe ici, pe colo, prin casă, cu trupușoarele înnodate de spasme și aripioarele ca de sticlă, gata de zbor. Toate aveau chipul femeii lui. Toate erau Elene fără viață.

Și iar a plâns nea Pompiliu. A plâns și s-a îmbătat cu turț adevărat, până a simțit că i-a amorțit sufletul, așa cum amorțește un picior peste care stai mai multă vreme.

S-a trezit după vreo trei zile. Îl chema cineva? Suna telefonul? S-a dus repede în cămară, să vadă ce ce mai fac albinuțele lui. Era liniște. Nimic. Nimeni. Visase.

Și, când a vrut să închidă ușa spre cămară, a văzut. Din zidul sufocat cu ciment CM 11 curgea ceva gălbui, vâscos. Peretele era plin și lichidul greu se prelingea până jos, pe podea.

Ce dracu` să fie asta? s-a întrebat nea Pompiliu. Și-a pus ochelarii, că vedea ca cucu-n gură, și a examinat cu atenție ciudățenia. A dat cu degetul în „chestia aia”, a dus la nas,  a mirosit, apoi a vârât în gură și-a gustat. A plescăit nițel…

-Miere. E miere adevărată! Miere făcută de albinuțe în gaura de aerisire. Fetele mele au plâns cu miere când au murit…

Și, în clipa aia nenorocită, bărbatul a simțit un val de foc în inimă. Fierbințeala asta i-a urcat din picioare, pe fiecare venă, până la gât, unde a format un ghem dureros. Îi era ciudă și regretele îl sugrumau.

-Ce-am făcut? Ce-am făcut? Idiotul de mine!

A bocit așa, fără sunet, minute în șir. Spre seară, s-a dezmeticit și s-a ridicat de jos. Înțepenise. S-a îmbrăcat cu geaca, și-a tras pantofii obosiți și s-a dus la crâșma lui nea Ion, aia de peste calea ferată.

După trei păhărele de otravă, culorile din jur erau altele. Și parcă în piept valul de durere se mai îndulcise. Nea Pompiliu s-a târât acasă și s-a culcat cu toate țoalele pe el. În noaptea aia a visat că Elena venise de la cimitir și că, în loc de mâini, avea aripi de sticlă. Era o albină uriașă, cu ochi timizi și suferinzi.

-Bâz, bâz!, a zis ea, în vis. Ți-am adus niște miere, trezește-te!

Și s-a trezit. Lângă el, pe pernă, zăcea o albinuță moartă.

Dana Fodor Mateescu

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!