Sinuciderea

2025 1987. Picasem treapta a doua la liceu și în mica mea viață s-au pornit cataclisme nucleare. Explozii cu șrapnel. Furtuni devastatoare. Cutremure fără speranță. Din iunie până în decembrie am plâns în fiecare zi. N-am mai mâncat, slăbisem, mă ascuțisem ca lupta de clasă, vorba tatei. Am o singură fotografie de atunci. Când o privesc, mi se face frig. Mă durea carnea, sângele din mine, mă durea aerul și pământul pe care călcam. Mă durau oamenii de pe stradă. Și singura vinovată nu eram decât eu! Am aflat, după ’90, că aș fi luat treapta, dar că au venit „indicații prețioase” de sus, ca toți copiii cadrelor care lucrau în Ministerul de Interne și care nu au reușit să ia notă de trecere la examen, să fie puși pe locurile celor care au luat note mai slabe! Numărul de locuri era stabilit deja. Nu știu dacă e adevărat, dar ceva din interiorul meu îmi șoptește că așa a fost. Vă zic și de ce. În spatele meu, la examen, stătea un tip. La CSP și CE nu scrisese mai nimic. Foaia goală! Se milogea de mine, ca să-i arăt. Și proasta lumii s-a dat mai în stânga, ca să vadă și el… A copiat literă cu literă după mine, câteva fraze, că nu l-am lăsat mai mult. La mate, s-a petrecut la fel. Mă trăgea de sarafan: „Dano, zi și mie, nu fii!” I-aș fi zis eu, dar la mate eram bâtă. De milă, i-am arătat foaia. Cam goală. A copiat și de data asta. Cel puțin așa cred. După câteva zile, la aflarea rezultatelor, mi-a căzut cerul în cap. Eu aveam media totală 4,60! 6 și ceva la Economie politică și 3 nu știu cât la mate. Media de intrare era 5!!! CINCI! Cine credeți că era mai sus de linie? Colegul pe care l-am lăsat să copieze. M-am târât efectiv până acasă, din Romană până în Militari. Nu-mi venea să cred! A doua zi am vrut să fac contestație, dar în acel an, niciuna nu a fost luată în considerare. Directorul Stanciu mi-a zis: „Degeaba faci!” Și încă ceva: Ceaușeasca dăduse indicații prețioase *ca din acel an, elevii căzuți la treapta a doua să nu mai fie trecuți direct la seral, la același liceu, ci să fie obligați să se înscrie la școlile profesionale. „Să dăm țării cât mai mulți meseriași, ce atâta liceu sau facultate! Avem nevoie de brațe de muncă!”, parcă o aud. Am plâns de mi s-au uscat ochii. Suferința era teribilă. În fine, cazul era închis. Trebuia să merg înainte. Tata mă bătea la cap să dau examen la profesionala de electricieni, ca după un an și jumătate să intru pe salariu, la CET VEST. Gizăs! Numai când auzeam de asta, mi se făcea rău. Nu! Nu! Nu! Nu voiam așa ceva! „Lasă-mă un an de zile să stau acasă, apoi dau la seral, tot la mine la liceu!”, îl rugam. Dar tata, nimic! Ce va zice lumea că își ține fata de 17 ani acasă? Ce vor zice colegii lui? Vor râde de el, pentru nu se poate impune în fața unei puștoaice care nu a învățat suficient. Așa că am făcut cum a dictat el. Noaptea urlam în pernă până la sufocare. Adormeam suspinând ca de moarte, udă pe obraji, transpirată și deznădăjduită. Am intrat într-un soi de depresie, mai ales că *șocul pe care l-am avut când m-am dus la noua școală, m-a îmbolnăvit de frică, de groază de… „uită-te mereu în spatele tău”! Tristă azi, tristă mâine, tristă luni de zile, am hotărât să mă sinucid. Dar nu singură! Neee! Discutasem cu o prietenă, care avea și ea ceva pe suflet, dar nu o banală „treapă picată”, ca mine. Când s-o facem? Și cum? Aveam variante. Prima? Ne aruncăm de pe bloc. „Venim cu viteză din spate, ne luăm avânt, ne ținem de mâini și sărim, așa cum săream la ștrand astă-vară, în Băneasa!” propunea ea, foarte „inteligentă”. „Nu!” – refuzam! „O să arătăm urât după! Plus că doare foarte tare!” „Atunci, bem toată damigeana cu afinată de la tata!”, zicea ea. „Nu!” – ziceam eu. Ne-am certat ce ne-am certat, era să ne și luăm la păruială, ca niște adevărate prietene, până când am ajuns la o idee comună: „Fată! Ne aruncăm în Lacul Morii, la baraj, la ecluză!” Acolo unde tone de apă veneau cu o forță incredibilă, parcă din alte lumi. Pe vremea aia, se trecea pe deasupra (acum e interzis) și puteai admira de aproape splendoarea. Zis și făcut. „Când ne sinucidem?” a ciripit ea, de parcă mă întreba când mergem la cofetărie sau să „ne dăm” pe scările de la metrou de la Lujerului. Aveam noi o plăcere să ne dăm pe panta din gresie, ca pe un tobogan. Era tare bine! 😉 „În orice caz, nu de ziua ta, că poate primești și tu ceva, vreun cadou. Hai s-o facem de Revelion! La 12 noaptea. Le zici că vii la mine, iar eu le spun că vin la tine!” A doua zi, uitasem. Gata, pa! Copil, ce vreți!? Dar n-a uitat ea! Când se apropia sfârșitul anului, mă sună: „Țâââââââr! Dano, ne vedem diseară?” Eu începusem să mă cam codesc. Îmi plăcea mult de un tip din Străulești, Cătălin, cu ochii verzi, și-mi trecuse pofta de moarte. O mai amânam, așa… Cu o jumătate de gură, am zis că da, ne vedem. Pe la 11 noaptea, am plecat spre Lacul Morii. Pustiu, ca la începutul lumii. Întuneric și frig. Credeți că era ca acum, cu mii de luminițe? Neee! Ajungem deasupra hăului de la ecluză pe la 12 fără douăzeci. Ca să ne auzim ce vorbim, trebuia să urlăm una la cealaltă. „Fată, la 12 fix, ne aruncăm, da?” „Îhî…” Un frison fierbinte și extrem de violent mi-a mușcat inima, coastele, venele. Am suspinat adânc, cu gândul la biata mea mamă, la tata, la frățiorul meu blonduț, la Cătălin pe care-l vedeam bocind deasupra copârșeului meu… Cum să mor? Să nu mai râd? Să nu mai fiu fericită? Să nu mai dau eu cu liftul – cu ușile deschise? Să n-o mai văd pe Moți? Să nu mai mănânc macaroane cu Șerban? Cireșe? Să nu mai fiu gagică mișto? Să nu-mi mai cumpăr saboții ăia roșii de la Lujerului? Așa ceva nu se poate! Și cum stăteam eu așa, cu stomacul pe bara de protecție care mă ținea să nu cad în cap, am început să plâng în hohote de mila mea. Stropii violenți de apă dâmbovițeană îmi intrau în gură, mă loveau ca bicele pe față, pe piept, până la genunchi și, din cauza forței, îmi răpeau aerul. Abia mai puteam respira. Am întors capul spre stânga să văd ce face dilia mea de prietenă, dar și ea bâzâia sincer. Când mai erau trei minute (aveam la mine ceasul deștepător, rusesc, auriu, cu o rachetuță roșie din plastic), o văd că vine la mine, foarte serioasă și vânătă la obraz, de frig. „Dacă află tata că m-am sinucis, să vezi tu ce bătaie mănânc și nu mă mai lasă nici în tabără, la vară!” În clipa aia m-a bufnit un râs ca de Spitalul 9. Am hohotit amândouă ca scoase din minți. „Hahahahahaha! Buahahahaha! Hehehehehe! Hihihihihi!”, de chiar era să cădem în apă. „Mai dă-o dracu de sinucidere, a făcut mama un tort cu frișcă și ciocolată, de mori!”, i-am zis rânjind fasolea ca la Hollywood. Apoi, ca niște fete cuminți, ne-am întors acasă, unde ne-am îmbătat cu afinată și am început să aruncăm de la etaj cu cartofi în mașinile parcate. 🙂 DFM 3 septembrie 2025