Trebuie să mă întorc puțin în copilărie. Pe vremea când lumea mi se părea încă logică, am întrebat-o pe bunica mea, care fusese învățătoare și profesor zeci de ani, cine este cel mai important om dintr-o țară.
— Președintele?
— Nu.
— Medicul?
— Nu.
— Inginerul? Judecătorul? Arhitectul?
Bunica a zâmbit și mi-a răspuns cu o simplitate care avea să mă urmărească toată viața:
— Profesorul. Învățătorul. El îi învață pe toți ceilalți. Toți oamenii mari ai unei țări au avut cândva un om care le-a pus creionul în mână și le-a arătat prima literă.
Ani mai târziu aveam să descopăr că nu toată lumea împărtășea această convingere.
Prima mea lecție de politică nu am primit-o din ziare și nici de la televizor. Am primit-o în clasa de liceu.
Acolo funcționa o republică în miniatură.
Avea conducători informali, opoziție, propagandă, grupuri de interese și, mai presus de toate, avea o majoritate.
O majoritate respectabilă numeric și îndoielnică intelectual.
În acea republică școlară exista o categorie suspectă de cetățeni: premianții și olimpicii. Erau elevii care citeau.
Elevii care înțelegeau. Elevii care răspundeau la ore. Elevii care aduceau diplome.
Într-o lume normală ar fi trebuit să fie admirați.
În Republica a XII-a B erau priviți cu aceeași simpatie cu care sunt priviți inspectorii fiscali la o petrecere.
Mai întâi apăreau glumele.
— Iar învață ăla!
— Iar citește aia!
— Uite-l și pe tocilarul de Popescu!
Apoi glumele deveneau ritual. Apoi ritualul devenea politică de stat. „Tocilarul” era dușmanul public. Avea note prea mari.
Răspundea prea bine. Nu copia (Ce fraier!). Nu participa suficient la festivitățile naționale ale chiulului. Nu manifesta respectul cuvenit mediocrității organizate.
Astfel se năștea o formă timpurie de democrație românească. Majoritatea constata că nu poate deveni olimpică. În schimb, putea foarte bine să declare olimpicul antipatic.
Și exact asta făcea.
Îmi amintesc perfect personajele vremii. În centrul atenției se afla Cetățeanul Repetent.Un vlăjgan impresionant, cu o bobiță de mazăre uscată pe post de creier. La învățătură era un dezastru natural.
Catalogul îl privea cu aceeași anxietate cu care geologii privesc un vulcan activ. Dar repetentul, în ierarhia reală a clasei ocupa o funcție înaltă. Avea prestigiu. Avea influență. Avea admiratori.
Mulți colegi îi căutau bunăvoința. Râdeau la glumele lui obosite și proaste (ca să nu-l supere!). Îi aprobau … „ideile”. Boaba de mazăre dintre urechi genera, când și când, „idei”, așa cum mațul gros generează gaze puturoase).
Îl însoțeau prin curtea școlii cu o fidelitate care l-ar fi făcut invidios și pe un ministru înconjurat de consilieri. Golanul prostălău nu era respectat pentru ceea ce știa. Era respectat pentru că inspira teamă. Iar teama, după cum aveam să descopăr mai târziu, este una dintre cele mai stabile monede politice.
Prin școală mai existau și alte figuri celebre. Unii au sfârșit, peste ani, prin dosare, procese și condamnări. Dar în epoca liceului erau vedete. Aveau public. Aveau susținători. Aveau prestigiu.
Premianții aveau diplome. Ei aveau galerie. Și, după cum știm, într-o societate aflată în derivă, galeria bate diploma la scor.
Îmi amintesc și campaniile electorale din curtea școlii. Nu existau afișe. Nu existau programe. Nu existau dezbateri.
Dar existau alegeri. În fiecare recreație se vota, neoficial, cine contează și cine nu. Niciodată nu câștiga elevul care rezolvase problema cea mai grea. Niciodată nu câștiga cel care citise cele mai multe cărți. Niciodată nu câștiga cel care îi ajutase pe ceilalți să înțeleagă lecția.
Favoriții erau aproape întotdeauna alții. Cel mai gălăgios. Cel mai obraznic. Cel mai temut. Cel mai dispus să transforme bunul-simț într-o slăbiciune și agresivitatea într-o virtute. (Vi se pare cunoscută rețeta?)
Priveam toate acestea fără să înțeleg pe deplin ce se întâmplă. Aveam să pricep mai târziu.
Profesorii asistau adesea la aceste fenomene cu o resemnare aproape filozofică. Domnul Profesor de Matematică demonstra teoreme. Clasa demonstra contrariul. Domnul Profesor explica logaritmi. Majoritatea explica de ce logaritmii sunt inutili.
Până la urmă fiecare își apăra punctul de vedere. Diferența era că matematica avea argumente, iar majoritatea avea numere.
De atunci am început să observ ceva interesant. Invidia este poate singurul sentiment care reușește să unească oamenii care altfel nu au nimic în comun. Cel care învață mai bine devine suspect. Cel care reușește devine arogant. Cel care muncește devine privilegiat. Cel care știe devine periculos. Nu pentru că ar face rău. Ci pentru că simpla lui existență îi obligă pe ceilalți să se compare cu el. Iar comparația este o experiență dureroasă. E un chin!
Anii au trecut. Am terminat liceul. Am crezut că am lăsat în urmă această lume.
Dar într-o zi am deschis televizorul.Și am avut impresia că mă întorsesem în aceeași clasă. Aceleași mecanisme. Aceleași resentimente. Aceeași suspiciune față de competență. Aceeași nevoie de a-l coborî pe cel care se ridică.
Parcă întreaga țară devenise o uriașă ședință cu părinții a clasei a XII-a B.
Când un om ajunge într-o funcție importantă și are în spate ani de studiu, diplome, performanțe sau rezultate, nu lipsesc niciodată vocile care îl întreabă:
— Da’ cine se crede?
Întrebarea nu urmărește un răspuns. Este o declarație de principiu. În Republica Onorabilei Majorități, performanța este tolerată doar dacă își cere scuze pentru existență.
Aici, omul competent trebuie să fie modest. Omul mediocru trebuie să fie încurajat. Iar omul incompetent trebuie să fie protejat, pentru că altfel i se rănește sensibilitatea democratică.
Așa se face că uneori ai impresia că vechea replică din cinematografia românească a devenit program de guvernare:
„Lasă-l așa, tâmpit, să ajungă ministru!”
Desigur, este o exagerare. Ca orice satiră. Dar, asemenea tuturor exagerărilor reușite, are neplăcutul obicei de a semăna cu realitatea.
Bunica mea nu mai este astăzi aici.Dar mă întorc adesea la lecția ei. O țară nu este construită de cei care strigă cel mai tare. Nu este construită de cei care adună cele mai multe aplauze într-o curte de școală. Nu este construită de idolii de moment ai galeriei. Este construită, încet și fără zgomot, de profesorii care pun creionul în mâna unui copil și îl învață să gândească.
Problema apare atunci când copilul crește, uită cine l-a învățat să scrie și începe să creadă că alfabetul a fost inventat de majoritate. Atunci începe adevărata repetenție. Nu cea din catalog. Nu cea care durează un an. Ci repetenția unei societăți întregi. O societate poate vota împotriva profesorului. Poate vota împotriva cărții. Poate vota împotriva competenței. Poate vota împotriva bunului-simț. Dar nu poate vota împotriva consecințelor.
Catalogul poate fi contestat, dar realitatea nu admite contestații. Iar istoria, asemenea celui mai sever profesor, nu pune note după aplauze. Pune note după rezultate.
Iar rezultatele sunt jalnice…
Răzvan Gabriel Mateescu 17 iunie 2026
Citește și alte texte scrise de Răzvan:
România, examenul prezidențial și clasa politică a repetenților