Nu știu dacă este posibil să călătorești în timp. Până acum câțiva ani aș fi spus, fără să stau prea mult pe gânduri, că nu. Astăzi nu mai sunt atât de sigur. Poate pentru că am avut de două ori în viață senzația că timpul nu este chiar atât de bine închis în sertarele lui pe cât credem noi.
Prima dată eram copil. Dormeam în camera bunicii, pe un divan așezat lângă fereastră. Era noapte. Nu mai știu dacă m-am trezit dintr-un vis, dar, la un moment dat, am deschis ochii și am privit afară. Fereastra dădea spre un alt corp de casă din curtea noastră, unde se afla pivnița. Acolo fuseseră depozitate lucrurile bunicului. Printre ele se afla și mobila pe care nu mai apucase să o monteze în vila principală. Vila fusese ipotecată și apoi naționalizată, iar mobila rămăsese undeva în urmă, ca o bucată dintr-o viață care nu mai avea unde să se întoarcă.
Prin lumina lunii, care pătrundea printr-un gemuleț mic, vedeam câteva dintre piesele acelei mobile. Era o mobilă frumoasă, florentină. Am privit-o câteva clipe și atunci s-a întâmplat ceva ce nici astăzi nu știu să explic. Am avut impresia că încăperea se luminează. Nu brusc, nu ca atunci când aprinzi un bec, ci parcă imaginea din fața mea s-ar fi schimbat încet cu o alta. Mobila era tot acolo, dar nu mai era în pivniță. Era într-un salon. Un salon elegant, frumos amenajat.
Înăuntru erau mai multe persoane. Oameni îmbrăcați în haine de epocă. Nu făceau nimic spectaculos. Tocmai asta mi se pare acum atât de ciudat. Nu era o scenă dintr-un film fantastic. Era pur și simplu viața unor oameni care, în clipa aceea, habar nu aveau că un copil îi privește de undeva, dintr-o altă vreme. Am rămas uitându-mă la ei. Apoi imaginea a dispărut.
A doua zi i-am povestit bunicii ce văzusem. Sau ce visasem. Nici acum nu știu care dintre cele două cuvinte este corect.
Bunica nu a râs. A început să-mi povestească despre familia ei, despre casa de la Urlați, în Prahova, și despre viața de acolo, în vecinătatea conacului Bellu. Și, în timp ce vorbea, eu aveam senzația din ce în ce mai puternică că îmi descrie exact lumea pe care o văzusem în noaptea precedentă.
Nu aveam cum să o cunosc. Nu trăisem în epoca aceea. Nu văzusem acele saloane. Nu cunoscusem oamenii aceia. Și totuși, în mintea mea, lucrurile se potriveau.
Mai târziu, bunica mi-a povestit despre nopțile de vară de atunci. Despre căldura din timpul verii și despre obiceiul tinerilor de a se culca devreme, apoi de a se trezi în timpul nopții. Ieșeau la plimbare, își făceau vizite, stăteau de vorbă, iar spre dimineață se întorceau și mai dormeau câteva ore. Somnul era împărțit în două.
Astăzi am aflat că există chiar un nume pentru asta: somn bifazic. Atunci mi se părea pur și simplu fantastic felul în care oamenii aceia își trăiau nopțile.
Și, probabil pentru că eram copil, am pus întrebarea cea mai firească: „Dacă putem vedea trecutul, putem să vedem și viitorul?”
Nu-mi mai amintesc ce mi-a răspuns bunica. Dar știu că am rămas la fereastră și am început să-mi imaginez cum va arăta locul peste foarte mulți ani.
Peste drum era atunci o căsuță modestă, a unei bătrâne. Casa se afla în fundul unei curți foarte mari, plină de iarbă înaltă. Eu am văzut acolo o clădire mare. Cu mai multe etaje. Un hotel. Nu știu de ce mi-am imaginat tocmai asta.
Au trecut foarte mulți ani. Casele în care am copilărit au fost demolate. În locul lor au apărut alte case, alte garduri, alte ferestre. Mulți dintre oamenii pe care îi știam atunci nu mai sunt. Iar peste drum este astăzi un hotel mare. Exact acolo. Așa cum mi-l imaginasem copil fiind!
Poate a fost o coincidență. Cel mai probabil, un om rațional ar spune că a fost o coincidență. Și probabil că are dreptate. Dar am păstrat undeva în mine imaginea aceea. Nu pentru că aș fi vrut să demonstrez ceva, ci pentru că, din când în când, îmi place să mă întreb dacă un copil poate vedea uneori lucruri pe care adultul care devine mai târziu nu le mai poate vedea.
Au trecut zeci de ani până când am avut din nou senzația aceea.
Era noapte și sufeream de o insomnie puternică. Nu reușeam să dorm și, ca să-mi mai alung gândurile, m-am apucat să răsfoiesc niște cărți pe care le cumpărasem în anii ’80. Cărți vechi. Hârtie îmbătrânită. Miros de timp.
După aceea m-am apucat să meșteresc la unul dintre magnetofoanele mele vechi, un Tesla B41. Un aparat pe care îl am și astăzi și care, spre uimirea mea și poate spre uimirea timpului însuși, încă funcționează.
Era aproape ora cinci dimineața. Se crăpa de ziuă. Geamul era întredeschis. Și atunci a intrat în cameră un curent de aer. Foarte slab. Dar odată cu el a venit un miros.
M-am oprit. Nu era un miros urât. Era mult mai neliniștitor decât atât. Era un miros vechi. Un miros pe care îl cunoșteam, dar pe care nu-l mai simțisem de foarte mulți ani.
Prima reacție a fost să mă retrag. Nu știu de ce. Poate pentru că uneori corpul recunoaște ceva înaintea minții.
Am rămas însă acolo. Și, pentru o clipă, mi-am amintit de fereastra bunicii. De pivniță. De mobila florentină luminată de lună. De salonul pe care îl văzusem când eram copil. De oamenii aceia îmbrăcați în haine de epocă. Și de hotelul pe care îl văzusem înainte ca el să existe.
În fața mea era magnetofonul, Tesla B41. Un aparat făcut într-o altă epocă, capabil să păstreze pe o bandă magnetică sunete care altfel ar fi dispărut de mult.
M-am uitat la el și mi s-a părut, pentru prima dată, că există o asemănare ciudată între magnetofon și memorie. Când înregistrezi ceva peste o bandă veche, ce a fost înainte acolo nu dispare întotdeauna cu totul. Uneori, dacă știi unde să asculți, se mai aude. O voce. O muzică. Un fragment. O urmă.
Poate că și timpul este la fel. Poate că nu dispare nimic cu adevărat. Poate că viețile oamenilor, casele, camerele, mirosurile, vocile și toate lucrurile care ni se par pierdute rămân undeva, suprapuse unele peste altele, asemenea unor înregistrări vechi. Iar noi trecem prin prezent fără să le auzim.
Până într-o dimineață, la cinci. Până când deschidem o carte veche. Până când pornim un magnetofon. Până când un curent de aer intră pe fereastră și aduce cu el ceva ce nu mai aparține timpului nostru.
Am avut atunci o senzație foarte ciudată. Că nu eu încercam să mă întorc în timp, ci că timpul încerca să ajungă la mine.
Am rămas lângă fereastră și nu am mai făcut nimic. Nu am închis-o și nu am plecat. Am stat și am ascultat.
Iar dacă m-ați întreba astăzi dacă am călătorit vreodată în timp, probabil că aș zâmbi.
Nu știu.
Știu doar că am fotografii cu tinerii de atunci de la conacul bunicii. Am mobila pe care au atins-o mâinile lor. Am amintirea ferestrei de la care, copil fiind, am privit un salon care poate că nu mai exista. Am un hotel care a apărut, după zeci de ani, exact acolo unde îl văzusem în imaginația mea. Și am un Tesla B41 care încă pornește.
Iar uneori, când îl pun în funcțiune, mă gândesc că poate magnetofonul nu redă doar ceea ce a fost înregistrat pe bandă. Poate că, uneori, dacă îl lași să meargă suficient de mult, începe să redea și ceea ce am uitat noi.
Trecutul. Sau poate viitorul. Sau poate doar o amintire pe care încă nu am trăit-o.
În acea dimineață, la ora cinci, când se crăpa de ziuă, am avut pentru câteva clipe impresia că în spatele meu se deschisese o ușă.
Și că, de data aceasta, nu eu priveam prin ea.
Cineva, sau ceva, mă privea pe mine.
Răzvan Gabriel Mateescu 28 septembrie 2026
❤️