Abia murise Marișka, dédnagymama, imediat după cutremurul din 1977. Tata ținea doliu după ea și își lăsase barbă.

Vai de capul meu! Nu-l sufeream așa! Nici nu-i mai vorbeam, nu-l lăsam să mă atingă și, când nu se uita la mine, îi aruncam în cap cu ce găseam: jucării, papuci, un pisic viu (Motocel Ionuț Săndulescu). L-a zgâriat odată motanul, de l-a făcut numai sânge pe față și pe chelie.

Atunci, tata s-a supărat și mi-a ars peste bucile obraznice vreo trei curele, de am urlat patru ore încontinuu. Dup-aia, s-a cărat
la Gogoșaru, sanchi, să vadă dacă au alune! Ha! Parcă eu nu știam ce face el acolo!

Când s-a întors, era mai liniștit, spre vesel, și m-a luat la o discuție:

„Dani, eu port doliu după străbunică-ta. Așa e obiceiul. Eu sunt nepotul ei, așa cum tu ești nepoata mamei mele. Am iubit-o și, în semn de respect, și pentru că mă doare, mi-am lăsat barba să crească.”

L-am privit neîncrezătoare.

„Ce te doare? Capul? Burta?”

Tata a râs, semn că nu mai era supărat pe mine.

„Nu! Mă doare, în sensul că îmi pare rău.”

Hm! N-am prea înțeles bine.

„Și femeile își lasă barbă și ele?”, am insistat,
privindu-l intens.

„Nu! Ele poartă ceva negru, o bluză, o bentiță sau o
basma.”

Bine! Parcă, parcă înțelegeam ceva. Și m-am apucat să mă joc cu o baterie Elba, 3R12, de 4,5 Volți. Îmi plăcea să pun limba pe ea. Mamă, ce-mi mai plăcea! Mă curenta așa de frumoooos! 🙂

A mai trecut ceva timp, tata s-a bărbierit, dar… hopa! Am observat cu indignare că și-a lăsat mustață. Sau „breton sub nas”, cum zicea tataia Săndulescu.

Păi ce înseamnă asta?

Era urât, nu-i stătea bine deloc, deloc! Părea un moș. Ori tăticul meu era frumos și tânăr.

M-am plâns Bențoaiei, bunică-mea. „Nu-i așa că tata e ca un boșorog cu mustața aia oribilă?”

„Mno, când ți-oi dat io una păste botu’ ăla! Cum vorbești, tu, dăspre tată-tău? Nu ți-i rușine?”

„Da’ ce-am zis?” am sărit gata de atac.

„Așe zici dă Picuță al meu? Că-i boșorog? Rossz lány! Dacă nu-ți convine, ia foarfeca și tai-o.”

Și râdea la mine ungurește. Jumătate rânjet, jumătate zâmbet.

Aha! Gata! Asta o să fac! Și, fericită, m-am apucat să caut o foarfecă.

În seara aia tata a venit praștie de la serviciu. Cuc și altă pasăre. S-a pus în pat și în trei minute dormea tun și fără nicio problemă, ca un adevărat maistru AMC ce era.

Am luat foarfeca ușor și, cu o convingere de de nestrămutat, patriotică aproape, m-am apucat să-l ciopârțesc până la piele cântând încet, dar cu convingere: „Șoimii patriei, șoimii patriei, spre lumină vom zburaaaa. Șoimii patriei, șoimii patriei,
pentru tine, țara mea!”

Și când ziceam „ța-ra mea!” mai tăiam un snop de mustață, de parcă eram la cosit de iarbă. „Harști!”

Satisfăcută, tocmai îmi admiram opera, privindu-l cu un ochi închis, așa cum te uiți printr-o lunetă, când intră Bențoaia pe ușă.
Voia să-i zică ceva mamei care era la bucătărie.

Dă cu ochii de mine și începe:

„Tulai, Doamnie! Ni le ie, bolunda, ce i-o făcut lu’ Picuță! Jézus és Mária!”

Tata le soilea fără nicio grijă, a dormit până-n zori, iar pe mama a bufnit-o râsul. Parcă o văd cum stătea cu
o cratiță verde în mână și râdea în hohote.

Și pentru că mama nu m-a pedepsit, așa cum spera ea, Bențoaia și-a luat tălpășița bodogănind și tulăindu-se, de se auzea până la Poșta de pe Titulescu.

Mama s-a apropiat de mine și, zâmbind, m-a pupat pe frunte: „Lasă, că nici mie nu-mi plăcea așa! Bine i-ai făcut!”

Și mi-a pus în față o cană cu lapte proaspăt.

„Să știi că ea m-a învățat să-i tai mustața lu’ tata!” am pârât-o.

„Știu!” mi-a răspuns mama dând mai tare aparatul de radio. Cânta Margareta Pâslaru:

„Cum e oare, cum e oare

Cum arată dragostea?

Este un vifor sau o boare

E un cântec?

Cum e ea?”

A doua zi, buimac, tata n-a observat „operațiunea mustața” și a plecat așa la serviciu. Nu știa, săracul, de ce se uita insistent lumea la el și de ce râdeau unii până la sufocare în autobuz.

Abia când i-au spus colegii, care făceau un mișto crunt, a realizat că era mânuța mea la mijloc. 😉

„Fii-mea!”

A zâmbit și-a aprins un Carpați, și s-a apucat de lucru…

DFM 24 septembrie 2026