Septembrie este luna prevenirii suicidului și, de ceva timp, mă tot gândesc dacă și cum să vorbesc despre asta. Nu vreau să scriu ceva pompos sau să dau impresia că am toate răspunsurile. Vreau doar să spun, cât pot de sincer, ce gândesc eu despre subiectul ăsta, ce observ în jurul meu, ce simt și, poate cel mai important, de ce mi-a fost atât de greu să vorbesc despre el până acum.
Depresia mea s-a format în timp, probabil. Am simțit-o într-o anumită formă încă de când m-am născut. Am avut traume și destule cauze pentru a fi diagnosticat cu această boală. 🙁
În momentul de față, dacă mă gândesc, nu pot să-mi imaginez ultima oară când am simțit ceva cu adevărat. Nici să mă prefac că râd nu mai pot. Am încercat să ignor tot. Am încercat să mă regăsesc în orice activitate — chiar în orice activitate la care v-ați putea gândi: cântat, scris, sport, socializare, construirea unor relații umane.
Sunt absolventul unui liceu de muzică, Colegiul Național de Muzică George Enescu, știu să cânt la pian, chitară clasică, vioară și nai. Dar nimic, absolut nimic, nu a reușit să mă facă să mă simt măcar puțin mai aproape de ceea ce eu cred că înseamnă normal.
Nici măcar nu mai știu acum ce înseamnă „normalul”. Nu știu dacă l-am trăit vreodată în 19 ani.
Niciodată nu am putut să fiu genul de om care să întrețină o relație de prietenie sau de iubire cu cineva. Nu am putut să mă integrez nicăieri, niciodată. Am putut să mă prefac perfect și să mă mulez pe caracterul celor din jurul meu, dar niciodată nu mi-am găsit cu adevărat locul.
Asta se întâmplă cu mine încă de când eram copil.
În momentul de față nu pot spune că există un lucru anume pe care să mi-l doresc — material sau o persoană. Nu mai văd frumosul în absolut nimic din lumea asta.
De aproximativ un an și jumătate, aproape doi, a început să-și facă apariția golul complet. A început să cadă masca normalității.
Au fost nenumărate dăți în care m-am gândit la sinucidere. De când a început să cadă totul, acum aproximativ șapte ani, după examenul de vioară, m-am tot gândit la asta, dar nu am dus niciodată lucrurile până la capăt.
Am preferat mereu, chiar și în momentul de față, să aștept. Să mai am o speranță.
Oricâte lucruri rele s-ar mai fi întâmplat, oricâte rateuri și dezamăgiri față de viața mea și față de lumea în care trăiesc, nu am renunțat.
Nu cred într-o zeitate sau în ceva de genul acesta. Am crezut când eram mic, dar acum, de când văd toate lucrurile atât de negre, nu pot să-mi explic cum ar fi posibil să existe ceva acolo sus.
Nu am nicio problemă cu oamenii care au credință și chiar le respect opinia. Dar, din punctul meu de vedere, în momentul de față cred că suntem doar o junglă care a uitat ce înseamnă valorile morale, sentimentale și artistice. Am uitat să fim oameni.
Acum că am povestit o mică parte despre cum văd eu lucrurile, cel mai bun sfat pe care pot să ți-l dau ție, celui care citești acum asta și probabil te lupți cu supărările de moment sau de zi cu zi, cu pierderea unei persoane care este permanentă și dureroasă, cu orice fel de pierdere și oricât de grav ai crede că s-a ajuns, este să nu iei o decizie definitivă într-un moment în care durerea ta îți spune că nu mai există nicio altă varianta, ci cel mai bine este sa ramai aici unde e sigur ca mai ai o sansa sa se schimbe ceva,viața pe care o trăieşti in momentul de față e garantată.
Dupa moarte e mai mult ca sigur să nu mai fie nimic, să fie un gol mult mai mare decat cel pe care îl simți acum.
Niciodată nu știi ce se poate schimba în timp.
Poate nici eu nu cred asta în fiecare zi. Dar cred că cel mai bine este să aștepți și să încerci să trăiești în continuare pentru lucrurile mici care îți mai produc încă un sentiment.
Orice e mai bine decât golul acela!
Trăiește pentru lucrurile sau oamenii care încă ți-au rămas!
Iar dacă simți că nu ți-a mai rămas nimic, poți oricând să încerci să construiești ceva nou. Încearcă să te regăsești pe tine. Să-ți amintești cine erai atunci când ai fost bine cândva, pentru că sunt șanse să fi fost.
Majoritatea oamenilor trec prin depresie în urma unor întâmplări, pierderi sau perioade foarte grele. Durerea poate să pară permanentă atunci când ești în mijlocul ei, dar viața nu rămâne întotdeauna în același punct.
Nu vreau să pretind că am găsit eu soluția sau că știu exact ce trebuie să facă fiecare om. Eu doar povestesc ce am văzut, ce am trait, și ce a funcționat macar puțin pentru mine.
Unul dintre lucrurile care au început să ajute, la mine, a fost să nu mai consum atât de multă energie pentru ceva ce nu pot schimba. Să las totul acolo unde e și să încerc să mă ocup de ideile asupra cărora încă am control.
De ceva timp, gândul acela nu mai vine la fel de adânc ca înainte.
Și poate că uneori nu ai nevoie de un motiv uriaș ca să continui. Poate ai nevoie doar de unul mic. Un singur lucru care încă îți schimba starea. Un animal. O melodie. Un film. O curiozitate. Un loc în care încă nu ai fost. O persoană pe care încă nu ai întâlnit-o… Sau pur și simplu ideea că mâine ar putea fi diferit, chiar dacă astăzi nu crezi asta.
Și, dacă tot suntem aici, încercați să fim mai oameni și să lăsăm răutatea deoparte.
Atâta timp cât suntem toți aici și avem puterea să schimbăm lucrurile care țin de noi și caracterul nostru, poate acesta poate fi un obiectiv pentru cei care se luptă cu depresia: să încerce să devină, măcar puțin, omul pe care și-ar fi dorit să-l întâlnească atunci când le era cel mai greu.
Iar dacă nu mai avem energie să fim buni cu oamenii, pentru că suntem dezamăgiți de ei, măcar să fim buni cu animalele. Ele nu ne-au greșit cu nimic.
Cam atât pot să spun acum.
Sper că, dacă ai citit până aici și te lupți cu aceleași lucruri, ți-am dat măcar câteva idei mai practice decât gândul de a renunța.
Nu le-am scris doar ca sa le scriu, cum probabil fac altii. Eu chiar mă lupt din plin în momentul de față cu un gol imens. Dar totuși încerc sa dau sfaturi cuiva. Ar putea să-l ajute. Sper!
Poate nu trebuie să găsești astăzi un motiv pentru care să iubești viața, poate este suficient, pentru început, să-i mai dai o zi.
P.S.
Luna septembrie este consacrată conștientizării și prevenției suicidului, având ca punct central Ziua Mondială pentru Prevenirea Suicidului, marcată anual pe 10 septembrie.
ACM 22 septembrie 2026
Despre Andrei mai poți citi și:
Sunt puternic impresionat de ce ai scris, de ce trăiești și prin ce treci. Acest text scris de tine, în mod cert va fi de ajutor multor oameni care se luptă zilnic cu această boală numită depresie. Sper și îți doresc din tot sufletul să reușești să depășești cu bine această perioadă întunecată din viața ta, să rămână o amintire pe care să o poți evoca cu umor.