Azi-noapte am visat-o pe mătușa mea, Iolanda Mărculescu-Stern. Spun „mătușa mea”, ca să fiu exact, ea a fost verișoara primară a mamei mele, Viorica Amelia.

Așa îi spuneam însă în familie și așa am cunoscut-o dintotdeauna, din povești și din fotografii. Eu nu am întâlnit-o niciodată. Aveam un an când a plecat din România și a murit în America, în 1992. Și poate tocmai de aceea visul de azi-noapte m-a pus pe gânduri.

Eram într-un conac boieresc. Nu știu de ce era un conac și nici unde era. În vis, lucrurile acestea nu au nevoie de explicații. O femeie cânta la pian, iar Iolanda interpreta un lied în stilul ei caracteristic. Pe fereastră se vedea o grădină foarte frumoasă, îngrijită, numai că grădina aceea semăna foarte mult cu grădina casei noastre de acum. Asta mi-a rămas în minte.

Și Iolanda cânta. În vis, se numea: „Fluturaș de noapte”.

Când m-am trezit, mi-am amintit și cum suna. Asta mi s-a părut cel mai ciudat. De multe ori visăm ceva și, după ce deschidem ochii, nu mai rămâne nimic. De data asta însă melodia era încă acolo.

Era tristă. Dar nu era o tristețe fără ieșire. Era ca o tânguire de dor, numai că nu ca o capitulare. Avea ceva moale și, undeva în spatele tristeții, parcă mai lăsa loc pentru speranță.

Și îmi amintesc începutul: „Fluturaș de noapte…”

Atât.

De atunci mă tot gândesc dacă acest cântec a existat cu adevărat.

Am căutat și am găsit ceva care m-a pus pe gânduri: ar fi vorba de o lucrare a lui Ciprian Porumbescu intitulată „Fluturașiu de noapte. Polka française”. Partitura există și astăzi. Numai că este o piesă instrumentală, nu liedul pe care l-am auzit eu în vis.

Atunci de unde a venit?

Nu știu.

Poate că am auzit cândva titlul și am uitat. Poate l-am întâlnit într-o carte, într-o înregistrare, într-o discuție de familie. Poate că undeva, în mintea mea, a rămas o frântură pe care nu am mai știut de unde s-o iau.

Sau poate că nu l-am auzit niciodată. Poate că visul l-a inventat. Dar atunci mă întreb de ce a trebuit să fie Iolanda cea care îl cânta?

Eu nu am cunoscut-o. Aveam doar un an când a plecat. Nu am stat niciodată de vorbă cu ea și nu am ascultat-o cântând în realitate, decât în inregistrări. Știu despre ea din ceea ce a rămas în familie și din cariera ei extraordinară. Și totuși, în vis, când am auzit vocea, am știut pur și simplu că ea este.

Mi se pare curios cum lucrează mintea omului. Nu gasesc nicio explicație acum. Poate că uneori un vis este doar un vis și noi suntem cei care vrem să-i găsim un înțeles după ce ne trezim.

Dar unele vise nu pleacă odată cu somnul. Rămân.

Al meu a rămas cu un titlu: „Fluturaș de noapte”, și cu o melodie pe care nu știu dacă am auzit-o vreodată.

Asta este partea care mă neliniștește cel mai mult. Dacă am inventat-o eu în vis, cum de îmi amintesc cum suna, la trezire, chiar si dupa cateva ceasuri? Iar dacă am auzit-o cândva, unde a fost ascunsă atâta timp?

Sper că, într-o zi, voi găsi partitura și atunci cineva va spune: „Da, cântecul acesta există.”

Sau poate că nu o voi găsi niciodată.

Și atunci „Fluturaș de noapte” va rămâne doar cântecul pe care mi l-a cântat Iolanda într-un conac boieresc, într-un vis, privind spre grădina casei mele.

În tradiția populară se zice că fluturii de noapte reprezintă mesageri ai lumii de dincolo. Sa fie oare adevarat?

Zilele trecute am scris un text despre bucuria cu care se întorsese în România dupa Revoluție și cât de dezamăgită a plecat înapoi în SUA, văzând scandalurile de pe străzile Capitalei din timpul mineriadei din septembrie 1991.

Eu, unul, aș vrea să cred liedul acesta, Fluturaș de noapte, chiar a existat, pentru că azi-dimineață, pentru câteva clipe, am avut impresia că am întâlnit-o în realitate.

Razvan Gabriel Mateescu 22 septembrie 2026