În fiecare an, sute de mii de oameni mor pentru că se sinucid. Dar o statistică nu poate spune niciodată ce înseamnă cu adevărat o astfel de moarte: o mamă care își pierde copilul, un tată care nu mai vine acasă, bunici care își plâng nepotul, o familie care rămâne cu o fotografie pe perete și cu aceeași întrebare, repetată ani întregi: „De ce nu am reușit să-l salvăm?”

Pe 10 septembrie este marcată Ziua Mondială pentru Prevenirea Suicidului, o zi care ar trebui să ne oblige, dincolo de statistici și campanii, să privim cu mai multă atenție către oamenii din jurul nostru. Pentru că, atunci când vorbim despre suicid, vorbim prea ușor despre cifre și prea puțin despre ceea ce se află în spatele lor: vieți frânte, familii distruse și oameni care trebuie să învețe să trăiască mai departe cu o absență pe care nu au ales-o. 🙁

Organizația Mondială a Sănătății estimează că, în 2021, aproximativ 727.000 de oameni au murit prin suicid la nivel mondial. În același an, suicidul a fost a treia cauză de deces în rândul tinerilor cu vârste între 15 și 29 de ani. Sunt cifre greu de cuprins cu mintea. Dacă însă înlocuim fiecare cifră cu un chip, cu o familie și cu o poveste, înțelegem adevărata dimensiune a tragediei.

„Stai cu mama!”

Am cunoscut o mamă care și-a pierdut fiul. Era tânăr, iar în urma lui au rămas nu doar oamenii care l-au iubit, ci și o întreagă lume de planuri care nu vor mai fi niciodată duse până la capăt.

În momentul în care și-a dat seama că fiul ei se pierde și că nu reușește să-l oprească, femeia a încercat să-l țină aproape cu singurele lucruri pe care le mai avea la îndemână: vocea ei, rugămințile ei, iubirea ei de mamă.

„Stai cu mamaaa! Nu pleca! Sunt aici!”

Este greu să citești asemenea cuvinte fără să te întrebi ce trebuie să se întâmple în sufletul unui părinte pentru ca, într-o asemenea clipă, să simtă că își pierde copilul chiar sub ochii lui. Și este aproape imposibil să-ți imaginezi ce rămâne după aceea: liniștea dintr-o casă în care el nu mai intră pe ușă, telefonul care nu mai sună, hainele care rămân la locul lor și amintirile care, în loc să aline, dor.

O mamă care-și pierde copilul nu mai trăiește… Moare odată cu el. E un zombi.

Pentru mama aceea, tragedia nu s-a terminat în ziua în care și-a pierdut fiul. Din acel moment a început o altă viață, una în care întrebarea „Oare ce puteam face?” poate reveni iar și iar, chiar și atunci când rațiunea spune că nimeni nu poate controla în totalitate lupta psihică pe care o duce un alt om.

Când familia face tot ce poate

Un alt tânăr s-a luptat mult timp cu o suferință psihică gravă. Au existat tentative anterioare, au existat internări și tratamente, au existat promisiuni făcute în zilele bune și speranța familiei că, de data aceasta, lucrurile se vor așeza. Era frumos, inteligent, talentat. Dar ceva nu funcționa.

Părinții și bunicii îl adorau. Au încercat să-i fie alături și au făcut ceea ce au crezut că îl poate ajuta. Au sperat după fiecare perioadă dificilă că va veni, în cele din urmă, ziua în care băiatul lor va putea privi din nou înainte fără să fie copleșit de propria suferință.

Nu a fost suficient. 🙁

Depresia și criza lui psihică au continuat să fie mai puternice decât ceea ce familia putea să ofere singură, iar în cele din urmă tânărul și-a luat viața. Așa a vrut el!

În urma lui au rămas oameni care l-au iubit și care, probabil, vor purta mult timp de aici înainte povara unei întrebări nedrepte: dacă au făcut destul.

Aici este nevoie de o precizare importantă. Faptul că o persoană se sinucide nu înseamnă că familia nu a iubit-o suficient și nici că cei apropiați au eșuat. Suicidul nu are, de regulă, o singură cauză, iar Organizația Mondială a Sănătății vorbește despre o combinație complexă de factori psihologici, biologici, sociali și de mediu. Printre factorii de risc se află depresia și alte tulburări mintale, consumul problematic de alcool, experiențele traumatice, izolarea socială, pierderile, conflictele, problemele financiare și, foarte important, existența unei tentative anterioare.

Un om bun, o familie și o întrebare fără răspuns

Mai există povestea unui bărbat pe care l-am cunoscut. Era tată de familie, un om bun și blând, unul dintre acei oameni despre care nu ai spune, privindu-i din exterior, că duc în ei o asemenea luptă. Nimeni nu știe cu adevărat ce s-a întâmplat în sufletul lui.

Știm doar că, într-o zi, și-a pus casa în ordine, iar apoi ai lui aveau să se confrunte cu una dintre cele mai cumplite experiențe prin care poate trece un om. L-au găsit spânzurat…

Au rămas copiii, rudele, prietenii și toate acele întrebări la care nimeni nu le mai poate găsi răspunsul: ce a simțit, cât timp a suferit, dacă a încercat să spună cuiva și noi nu am înțeles, dacă exista un moment în care lucrurile puteau fi schimbate.

Nu există un singur motiv

Când cineva moare prin suicid, cei din jur caută aproape instinctiv o explicație. „A fost din dragoste.” „A fost pentru că l-a părăsit cineva.” „A fost pentru că mama a plecat în străinătate.” „Avea probleme la serviciu.” Ne agățăm de o cauză fiindcă avem nevoie să înțelegem ceva care, de fapt, este extrem de greu de înțeles. Realitatea este însă mult mai complicată.

O despărțire, pierderea unei persoane, singurătatea sau plecarea unui părinte pot reprezenta experiențe profund dureroase, în special pentru un copil sau un adolescent, dar nu putem transforma automat una dintre aceste experiențe în explicația unui suicid. În multe situații există mai mulți factori care se suprapun, iar uneori nici familia, nici prietenii și nici măcar specialiștii nu pot indica o singură cauză.

Tocmai de aceea este periculos să spunem despre un om că „a murit din prea multă iubire”. O asemenea formulare poate suna poetic, dar ascunde gravitatea unei suferințe psihice și poate transforma o tragedie într-o poveste romantică.

Suicidul nu este o poveste de dragoste care a mers prea departe. Este o tragedie în care un om ajunge, într-un anumit moment, să nu mai vadă o cale de ieșire dintr-o suferință pe care o percepe ca fiind de nesuportat.

Copiii care cresc cu un părinte plecat

Pentru România există și o rană despre care se vorbește mult mai puțin decât ar trebui: copiii rămași acasă atunci când unul sau ambii părinți pleacă la muncă în străinătate.

Pentru părinte, plecarea poate însemna sacrificiu și dorința de a le oferi copiilor o viață mai bună. Pentru copil, însă, absența nu se măsoară în bani trimiși acasă. Se măsoară în serile în care mama nu este acolo, în serbări la care lipsește tata, în aniversări în care telefonul înlocuiește îmbrățișarea și în întrebarea pe care un copil poate să nu aibă curajul să o spună: „Când te întorci?”

Putem vorbi despre dor. Despre singurătate. Despre copiii care învață prea devreme să spună „sunt bine” atunci când, în realitate, le este foarte greu.

Cât de mult poate ascunde un zâmbet?

Poate că aceasta este una dintre cele mai mari probleme: nu întotdeauna vedem suferința. Un om poate merge la serviciu, poate vorbi cu prietenii, poate glumi, poate răspunde la telefon și poate părea perfect normal, în timp ce în interiorul lui se duce o luptă despre care cei din jur nu știu nimic. 🙁

Nu este nevoie de cuvinte perfecte. Uneori, cea mai bună reacție este să rămâi calm, să asculți fără să judeci și să cauți ajutor împreună cu persoana aflată în criză. Dacă există un pericol imediat, trebuie sunat la 112 și persoana nu trebuie lăsată singură.

Statisticile nu spun totul

În România, rata suicidului rămâne o problemă importantă de sănătate publică, chiar dacă datele arată o tendință de scădere în ultimii ani. Potrivit profilului de sănătate al României realizat în cadrul Observatorului European pentru Sisteme și Politici de Sănătate, rata standardizată a suicidului a scăzut între 2015 și 2021, iar în 2022 decesele prin suicid au reprezentat aproximativ 0,6% din totalul deceselor. Dar niciun tabel nu poate măsura ceea ce se întâmplă după…

Nu există o statistică pentru fiecare mamă care își păstrează camera copilului exact așa cum era. Nu există un indicator pentru bunicul care încă se uită instinctiv spre poartă. 🙁 „Vine azi?”

Nu există un grafic pentru tatăl care se întreabă, în fiecare an, dacă ar fi putut observa ceva. Și nu există o cifră care să poată spune câtă durere rămâne într-o familie după ce unul dintre membrii ei moare astfel.

Poate că aici începe prevenția?

Prevenția nu înseamnă să găsim explicații simple pentru tragediile care s-au întâmplat deja. Înseamnă să învățăm să recunoaștem suferința atunci când ea încă poate fi tratată și să nu ne fie teamă să intervenim.

Un copil care se simte abandonat are nevoie să poată vorbi. Un adolescent copleșit de depresie are nevoie de ajutor specializat, nu de reproșuri. Un adult care se prăbușește după o pierdere are nevoie de oameni în jurul lui și, uneori, de tratament. Iar familia celui care a trecut printr-o tentativă are nevoie să înțeleagă că riscul nu dispare pur și simplu după externarea din spital.

OMS subliniază că suicidul poate fi prevenit prin intervenții de sănătate publică, identificarea și tratarea problemelor de sănătate mintală, sprijin social și intervenție în perioadele de criză. Și mai există ceva, poate mai simplu, dar deloc neimportant: să nu ne fie indiferent.

Să nu râdem de suferința altuia. Să nu-i spunem unui om că „își face filme”. Să nu considerăm că un copil este prea mic pentru a avea probleme serioase. Să nu confundăm tăcerea cu binele și zâmbetul cu sănătatea.

Pentru mama care a rămas

Mă întorc la mama aceea care și-a pierdut fiul și la strigătul ei: „Stai cu mama! Nu pleca! Sunt aici!” Poate că nu există nimic mai greu decât să-ți vezi copilul suferind și să descoperi că dragostea ta, oricât de mare, nu poate controla tot ceea ce se întâmplă în mintea lui.

În spatele unui astfel de caz nu există doar un om care a murit. Există o mamă care va duce mai departe absența lui. Există o familie care trebuie să își continue viața în timp ce o parte din ea a rămas în urmă. Există prieteni care își vor aminti și se vor întreba dacă ar fi putut face ceva. Și tocmai de aceea trebuie să vorbim despre prevenție înainte de a ajunge la o fotografie înrămată și la o lumânare aprinsă.

O viață nu este doar ultima ei zi

Poate cea mai mare greșeală este să privim un om doar prin felul în care a murit. Un tânăr care s-a luptat cu depresia a fost, înainte de toate, un copil care a râs, un nepot iubit, un prieten, un fiu.

Un tată care a murit prin suicid a fost, înainte de tragedia finală, omul care și-a crescut copiii, a muncit, a făcut planuri și a împărțit o viață cu familia lui.

Iar mama care și-a pierdut copilul nu este doar „mama unui caz de suicid”. Este o femeie care și-a iubit copilul și care va trebui să învețe, fără să fi ales vreodată acest lucru, cum să trăiască într-o lume în care el nu mai este. 🙁 Cum?? Cum mai poate trăi o mamă fără puiul ei?

De aceea, 10 septembrie nu ar trebui să fie doar o zi cu statistici și mesaje distribuite pe rețelele sociale. Ar trebui să fie o zi în care ne uităm puțin mai atent la oamenii pe lângă care trecem! Pentru că nu știm ce poartă fiecare în suflet. 🙁 Nu știm de câte ori a spus „sunt bine” doar pentru că nu a găsit curajul să spună altceva.

Și nu știm cât de important poate deveni, pentru cineva aflat într-un moment cumplit, faptul că un om s-a așezat lângă el și a avut răbdare să asculte.

Nimic nu e sigur pe lumea asta. Doar moartea și dragostea de mamă…

DFM 10 septembrie 2026

Unde poți cere ajutor în România? Dacă tu sau cineva cunoscut treceți prin momente grele sau aveți gânduri negre, există oameni care vă ascultă:

  • Tel Verde Antisuicid: 0800 801 200 (linie gratuită și confidențială).
  • Numărul de urgență: 112.

Puteți intra și aici: Alianța Română de Prevenire a Suicidului