❤

Probabil că vă amintiți, cei care sunteți de-o seamă cu mine sau mai mari, de vremurile în care elevii din clasele primare (și nu numai ei) erau scoși de la ore cu săptămânile și duși să aplaude, să fluture eșarfe tricolore, flori sau steaguri roșii de partid la spectacole omagiale, la conferințe, adunări naționale, congrese și monstruoasele spectacole de pe Stadionul 23 August. Nu ne întreba nimeni dacă vrem, iar mulți dintre noi (dacă nu chiar toți!) ne bucuram de chiul ca de o vacanță binemeritată.
 
De-a lungul anilor, am fost pe rând: șoim al patriei, pionier, albinuță galbenă, floare albă de cais, un spic de grâu și o ciupercuță otrăvitoare pe lângă care țopăiau niște veverițe cam tembele.
 
Cred că prima mea participare la un astfel de eveniment extraordinar a fost în clasa întâia. Învățam la școala generală 170, de la piciorul noului Pod Grant (care atunci nu era construit încă -1977). Pe vremea aia, îndoctrinată de ceea ce vedeam la televizor și auzeam pe la profesori, în mintea mea de copil visător credeam că Partidul Comunist Român e un bărbat frumos, înalt, cu plete, dar nu foarte lungi. Avea pielea albă, care mirosea a ziare proaspete și semăna și cu Florin Piersic și cu Sergiu Nicolaescu.
 
Ei, partidul ăsta al meu făcea dreptate mereu, era curajos și îi ocrotea pe copiii amărâți, din categoria cărora, firește, făceam și eu parte și îi pedepsea pe ăia răii.
 
Când am auzit că vom merge la Sala Palatului (nu-mi mai amintesc exact ce se întâmpla acolo) și că va vorbi TO-VA-RĂ-ȘUL NI-CO-LA-E CEA-U-ȘES-CU, am crezut că leșin de bucurie.
Învățătoarea pronunța aceste cuvinte cu un adânc respect și un patriotism nețărmurit. Le și vedeam scrise cu roșu în aer, pe tablă, în curtea școlii, pe perdeaua din clasă, pe fruntea colegei de bancă.
 
-Mamăăă, mi-au dat un costum de șoim al patriei, Uraaaaa! Mâine mergem să aplaudăm partidu` și pe Tovarășu`. Am nevoie de pantofi negri de lac. Noi. Urgent!, am urlat eu isterică, de cum am dat buzna în curte.
Mama spăla o oală la cișmea. Intra în schimbul 2 la Gara de Nord, unde lucra. Nu-i ardea de partidul meu pletos și de pantofii de lac.
 
-N-auzi? Mâine trebuie să merg la Tovarășul Nicolae Ceaușescu și n-am pantofi!, am urlat, de s-a auzit până la restaurantul Gogoșaru, unde tata „machea” de zor, ca un om al muncii serios care se gândește cu avânt și dăruire la depășirea planului de producție.
 
Biata mama! M-a privit cu niște ochi triști, triști, dar mie nu-mi păsa. Cu ultimii bani (ăștia sunt banii de lumină, Dani!) s-a dus și mi-a cumpărat o pereche de pantofi negri din lac. Ah! Ca o păpușă eram. Cu pampoane albe din mătase, cu bluzița portocalie și fustița albastră, de șoimiță, șosete ca spuma laptelui și pantofiorii mici-mici, în care mi se oglindeau chiloțeii cu buburuze. Eram gata să flutur dârză eșarfa roșie a gloriosului partid.
 
Dar în prima zi partidul n-a venit. (O fi avut treabă pe undeva, s-o fi luptat, o fi pus el pe cineva la punct, mi-am explicat eu). Și nici tovarășul Nicolae Ceaușescu n-a fost prezent. Se făceau REPETIȚII. Cum? Repetiții?
 

Care era treaba? Vreo 200 de șoimi și șoimițe scoși de la cursuri trebuiau să umple rândurile de pe lângă scaunele din sală, să flencăne niște garoafe roșii (la repetiții doar ne prefăceam că avem ceva în mâini) și să cânte (iar ne prefăceam, dar trebuia să știm versurile) imnul șoimilor patriei. La sfârșit, câțiva dintre noi (aleșii!) urmau să le dea buchete de flori oamenilor din fruntea țării.

Îmi mai aduc aminte că pe scenă recitau mai mulți pionieri și o șoimiță, atât de drăgălașă, încât n-am uitat-o niciodată. Blondă, cu ochii mari, albaștri și cu două codițe, avea părul lung și foarte frumos. Era Dana Mladin.

Timp de vreo săptămână ne-au chinuit ca pe hoții de cai. Am repetat ore în șir, de dimineață până seara, de aș fi știut și-n somn câți pași să fac, în dreptul cărui scaun să mă opresc și când să respir sau să fac pipi. Pe recitatorii de pe scenă la fel i-au chinuit. N-aveam voie să ne scărpinăm, să ne uitam în altă parte decât ÎN FAȚĂ, n-aveam voie să ne hlizim. Seara ajungeam acasă frântă, dormeam în picioare, dar cu inima plină, visând să fiu eu cea care oferă flori. Ah! Or să crape de ciudă copiii de pe strada Petru Maior când m-or vedea în brațele iubitului meu partid! Dar dezamăgirea a fost cruntă. Nu m-au ales pe mine. Am plâns de m-am umflat. Și nici partidul nu venise. Doar Marele Ctitor dădea ca disperatul din mâini și nu știu ce tot zicea de imperialism, pace, popor și alte alea. Eram tristă.

După asta, am mai participat la astfel de evenimente, eram deja veterană. Pe la 12 ani m-am înscris într-o tabără gratuită, în sufletul meu sperând c-o să-l întâlnesc pe frumosul Partid și o să-i povestesc ce-am mai făcut și ce poezii patriotice am scris. Eram îndrăgostită de el, de o închipuire, era o relație de iubire copilărească și speram că atunci când voi fi mare, să devin „partida” lui de viață. N-am rămas de-a pururi tâmpită și, ulterior, am realizat că nu există așa ceva.

În tabăra asta gratuită eram sute de copii cazați în căminele din Regie. Urma să realizăm un complex megaspectacol artistic, plin până la demență de poezie și cântece patriotice, de daci și de romani, de șoimi și pionieri, de albinuțe roșii, galbene și albastre, de spice de grâu și floarea-soarelui, steaguri, sportivi și porumbei din plastic, o nebunie tipic Nord-coreeană, dar tradusă în termeni și ambiții valahe pentru glorioasa zi de 23 August. Pe scaunele din spatele nostru, cum stăteam noi cu fața la tribuna oficială, sute de muncitori scoși din producție formau cu niște plăcuțe de diferite culori, ca un puzzle uriaș, chipul tovarășei Elena sau al tovarășului Nicolae Ceaușescu, cuvinte și urale specifice: Trăiască 23 August, Pace! PCR, Ceaușescu-PCR, etc.

La repetiții era distracție maximă, pentru că vreun căscat uita să alcătuiască ochiul (pupila) tovarășului, nara stângă sau în loc să pună plăcuța care trebuie, alegea o alta și ieșea o porcărie. Râdea toată lumea de leșina, dar pe ascuns. Dacă te vedea careva (ciripitorii mișunau și printre copii!) nu era bine.

Repetam pe un stadion din cadrul complexului studențesc, ore și ore. Ne odihneam la mese (ciorbă de cartofi, mâncare de cartofi sau macaroane cu zahăr, bleeah!) și, când ni se îngăduiau pauze, ne trânteam pur și simplu pe pâmânt. (Atunci m-am procopsit cu o minunată și dureroasă anexită).

Apoi, îmbarcați claie peste grămadă în niște autobuze rupte și împuțite, vreo 20 la număr, mergeam în coloană, cu viteză și Miliția cu girofar în frunte, direct spre stadionul 23 August.

Întreaga „paranghelie” patriotică a fost condusă absolut admirabil de regizorul Gheorghe Vitanidis. A scos untul din noi, că tot nu se găsea pe vremea aia, dar era un adevărat profesionist. Știa să lucreze cu masele. Când lipsea dumnealui, că mai realiza și filme, veneau alții, isterici, făceau spume la gură, ne amenințau, urlau la noi și la instructori, că aveam și d-ăștia:

„Alooo, să intre șoimii! N-auziți??? Chemați dracu șoimii patriei de la autocare, le dați să sugă? Unde sunt militarii? Dacii! Nu văd dacii, tovarășe Ciamba, dormi? Poate vrei să zbori și te rețin! Nuuu! Nu Romanii, dă-i în mă-să pă romani! Am spus DACII!!! Nu acum? Bine. Cine v-a spus să intrați? Afară! Afarăăăăă de pe peluză. Albinuțele. Albinuțele. Să intre ALBINUȚELE. Dacă mai strig o singură dată, cobor la voi și vă fac praf! Marș, loazelor!”

Numai asta auzeam de dimineață până seara. Copiii erau extrem de obosiți, mulți dintre ei au clacat, veneau părinții și-i luau acasă, cu scandal, nimeni n-a știut că va fi așa de greu.

Îmi amintesc că un băiat a fugit din tabără coborând pe fereastră, pe cearșafuri înnodate (eram închiși ca la pârnaie, nu avem voie să ieșim, chiar dacă locuiam în București). A venit Miliția, a fost tărăboi, părinții, speriați de cele povestite de el, au vrut să-l ia acasă, dar s-au trezit acuzați că sabotează spectacolul pentru Tovarășul Nicolae Ceaușescu. Nu era de glumă!

Programul era înfiorător pentru niște copii. Scularea la 6 dimineața. La 6.30, micul dejun, la 7 îmbarcarea în autobuze, la 8 punct începeau repetițiile, care durau până la 13.00, când ne întorceam la masă. O oră ne odihneam, chipurile, apoi, țuști, în autobuze și pe stadion până noaptea târziu. Dormeam pe unde apucam, pe jos, în mașină, pe stadion, pe ciment sau oriunde. Instructorii ne sfătuiau să ne așezăm unde nimerim și să dormim, ca la război, spate în spate. Sâmbăta, într-adevăr, ne dădeau discotecă, o ciocolată chinezească și-un șut în cur. Era frustrant, dar gândul colorat că vine partidu` și mă va alege pe mine din marea de albinuțe, țărăncuțe, pisicuțe și note muzicale, mă făcea să rabd cu stoicism totul.

În tabăra asta s-au întâmplat multe. O fată de la noi din școală a făcut apendicită acută și a ajuns la spital pe masa de operație, alta enterocolită, alta hepatită, probabil și din cauza surmenajului fizic. Avea ficatul umflat ca un cimpoi, era mov la față și voma încontinuu. Și cu mine s-au petrecut schimbări majore atunci, n-am scăpat. În trei săptămâni am crescut un centimetru, am învățat și mai multe înjurături, plus cântecul „Suntem pionierii patriei”, am spart un geam, m-am tăiat la talpă, am slăbit 6 kilograme, ajunsesem la vreo 33, am făcut gastrită, m-am păruit cu o colegă care mi-a ciordit o ojă roz, și, văzând că partidul nu mai vine, m-am îndrăgostit pe loc de Aurel, un băiat dintr-a șaptea, care stătea pe la Lujerului. N-avea plete și nu salva copiii săraci, dar înjura nemaipomenit și știa să joace „Frunza”.

Dana Fodor Mateescu-

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!