Am citit undeva, pe Facebook, că unii români, trecuți binișor de 50-60 de ani, regretă vremurile când erau scoși din producție (cred și eu că era bine!) ca să-l omagieze pe întâiul bărbat al țării. Aici nu mă refer la politică, ci doar la megaspectacolele ceaușiste, unde copii, tineri și mai puțin tineri (am văzut chiar și bătrâni, cu barbă albă, întruchipau țărănimea, bunicii României, dacii cei viteji) stăteau ore în șir într-un soare nemilos sau în frig și ploaie, dansau, scandau, dădeau din mâini, agitau steaguri, eșarfe și tablouri cu chipurile atât de dragi ale bravilor conducători, tovarășul Nicolae Ceaușescu și prima mamă a țării, tovarășa Elena Ceaușescu… (Stați să-mi strivesc o lacrimă!)
N-am să pricep niciodată de ce ar boci cineva, vreodată, după asemenea spectacole coregrafice! Ce-a fost așa de frumos? Că ne țineau ca pe vite, (mai știți cum ne îmbulzeam în pauze la țuțuroiul de la stadionul 23 August ca să bem apă?) ore și ore de defilare, de bătut pasul ostășesc, de repetare a ridicării eșarfelor, până la demență și epuizare? Că nu ne lăsau, pe noi, copiii, să ieșim din rând ca să facem pipi, decât la pauză?
Bun, înțeleg că unii sunt nostalgici după anii tinereții, dar de ce confundă asta cu Ceaușescu?
Cât am fost copil, începând de la „șoimii patriei” și terminând cu UTC-ul, am tot participat la astfel de evenimente „cultural-educative”.
Îmi amintesc că prin 1978, de 1 Iunie, Ziua Copilului, a avut loc un grandios spectacol la Palatul Pionierilor. Ne-au ținut afară, într-un soare care efectiv ne mușca de capete și ne sugea zeama din gânduri.
Eram sute de copilași. Aliniați, până la ieșirea din parc, îmbrăcați în uniforma de șoim (încă nu eram pionieră) făcută din supraelastic, cu mâneci lungi, și pălăriuță, tot din același material. Băieții aveau pantaloni lungi, fetele, fustițe. Ne coceam în așa ceva! Curgeau apele pe noi. Apă, ioc. Pipi? În tufișuri. Mâncare? Pachețelul pus de mame, unt cu pâine, salam, brânză, ce aveam și noi prin frigidere. Dacă aveam. Dar după 4-5 ore de stat, ni se făcea foame din nou. Și sete. Mai ales sete!
Când am ajuns acasă, am vomitat, m-am cufurit cu presiune și am făcut febră.
Totuși, nu-mi amintesc dacă ne obligau să mergem. Atâta știu: era o „școală de protocol”.
Odată, am fost la Sala Palatului. Eram tot șoimiță. Timp de vreo săptămână ne-au chinuit ca pe hoții de cai. Un șoim și un pionier erau așezați în dreptul fiecărui scaun, pe culoar, în sala de spectacole. Am repetat ore în șir, de dimineață până seara, de aș fi știut și-n somn câți pași să fac, în dreptul cărui scaun să mă opresc și când să respir.
Pe recitatorii de pe scenă la fel i-au chinuit. N-aveam voie să ne scărpinăm, să ne uitam în altă parte decât ÎN FAȚĂ, n-aveam voie să ne hlizim. Seara, ajungeam acasă frântă, dormeam în picioare.
Atunci am zărit-o pentru prima oară de Dana Mladin. Recita pe scenă, pentru Ceaușescu. În viața mea nu văzusem o fetiță mai frumoasă! Parcă era o prințesă. Eram fascinată de ea, de părul ei bălai, de ochii ei albaștri și de vocica specială care zicea „Tovarășe Nicolae Ceaușescu, iubit părinte, din inimă vă mulțumim!” Și după, intrau trompetele. Ta-ta-ta-ta!
Pfai de mine! Era ca o rugăciune, poezia asta, și emoția ne curenta pe toți, de parcă eram băgați la 220.

Într-un noiembrie hapsân, numai ploi, chicură și vântoase, de-ți îngheța și lacrima sărată din ochișor, ne-au dus la Monumentul Eroilor, de la Academia Militară. Șoimi, șoimițe, pionieri și uteciști, fluturau, de zor, eșarfe albastre, galbene și roșii. Eu eram cu galbenul. Când muzica de la difuzoare zicea: „Roșu- arzătoooor”, copiii ridicau eșarfele roșii. Când auzeam „galben- sclipitooor”, fâlfâiau eșarfe galbene. Albastrele se ridicau când cântecul spunea „… și albastru este-al nostru tri-co-loooor.”
La spectacol, unde am muncit vreo trei săptămâni, urmau să vină înalte fețe comuniste, tovarăși neînfricați ai partidului, în frunte cu minunatul luptător Jedi și apărător al tineretului, Nicușor Ceaușescu, cel mai cel dintre fiii tatălui lui, aminuț!
Am încremenit, de frig, săptămânile alea. Amorțeam de sus până jos. Nu-mi mai simțeam picioarele, mâinile. Eram îmbrăcați cu niște blănițe albe, sintetice, în loc de cămașă de pionier, peste care ne puneam cravatele. Nu țineau de cald, dar tot era mai bine decât decât cămașa simplă, așa cum sugerase un tovarăș deosebit de inteligent la început. „O să-i băgăm în spital pe toți!”, a zis o profă, mai miloasă, mai mămoasă. Și, până la urmă, au ascultat-o și ne-au dat blănițele.
Fetele purtau fuste plisate, băieții, pantaloni negri. În picioare pantofi de lac, negri și ciorapi trei sferturi, albi. Ne lăsau să ne punem ștrampi culoarea piciorului, dar doar atât! Niciun pulover, nimic pe dedesubt. Ne controlau! Am răcit aproape toți, dar cui îi păsa?

La spectacol, când au venit tovarășii, care, evident, au întârziat vreo trei ore, picura, cerul era de plumb și bătea un vânt ca pe Ceahlău. Neînfricatul Nicușor avea ochelari de soare și era cam nesigur. Nici cinci minute n-a stat, și s-a cărat. L-am înjurat din toată inima mea de fetiță înfrigurată. Atâta muncă, frig și foame pentru cinci minute!


Altădată, am fost într-o tabără gratuită, de trei săptămâni, în Regie. Aveam 13 ani. Urma să realizăm un megaspectacol artistic, complex, plin de poezie și cântece patriotice, de daci și de romani, de șoimi și pionieri, de albinuțe roșii, galbene și albastre, de spice de grâu și floarea-soarelui, steaguri, sportivi și porumbei din plastic, o nebunie tipic nord-coreeană, dar tradusă în termeni și ambiții valahe pentru glorioasa zi de 23 August.
Pe scaunele din spatele nostru, cum stăteam noi cu fața la tribuna oficială, sute de muncitori scoși din producție formau cu niște plăcuțe de diferite culori, ca un puzzle uriaș, chipul tovarășei Elena sau al tovarășului Nicolae Ceaușescu, cuvinte și urale specifice: Trăiască 23 August, Pace! PCR, Ceaușescu-PCR, Uraaaaaaaaaaa! etc.
La repetiții era distracție maximă, pentru că vreun căscat uita să alcătuiască ochiul (pupila) tovarășului, nara stângă sau în loc să pună plăcuța care trebuie, alegea o alta și ieșea o porcărie. Râdea toată lumea de leșina, dar pe ascuns. Dacă te vedea careva (ciripitorii mișunau și printre copii!) nu era bine.
Repetam pe un stadion din cadrul complexului studențesc, ore și ore. Ne odihneam la mese (ciorbă de cartofi, mâncare de cartofi sau macaroane cu zahăr, bleeah!) și, când ni se îngăduiau pauze, ne trânteam pur și simplu pe pâmânt. (Atunci m-am procopsit cu o minunată și dureroasă anexită).
Apoi, îmbarcați claie peste grămadă în niște autobuze rupte și împuțite, vreo 20 la număr, mergeam în coloană, cu viteză și Miliția cu girofar în frunte, direct spre stadionul 23 August.
Îmi amintesc de Fursec. Un băiat de vreo 13 ani care era îmbrăcat mereu într-un tricou roz. Brunețel, durduliu și foarte curajos. „Mă sui pă noctură și zbier dă acolo la voi, da?”
„N-ai curaj!”, i-am zis noi.
„Ba am! Pă pariu?”
„Nocturna”, adică instalațiile luminoase care se aflau la vreo 30-40 de metri înălțime.

Vedeți reflectoare alea? Acolo s-a urcat Fursec al nostru. Sabotaaaj! 🙂


Și Fursec s-a urcat. L-am văzut, un punctuleț roz care urla: „Băăă! Am câștigat pariul.”
A doua zi, l-au dat afară. L-au trimis pachet acasă, cu scandal mare.
El zâmbea încontinuu. „Asta am și vrut! M-am săturat să mă chinuie ăștia…” Și-a plecat.
Alt băiat a fugit din tabără coborând pe fereastră, pe cearșafuri înnodate (eram închiși ca la pârnaie, nu avem voie să ieșim, chiar dacă locuiam în București). A venit Miliția, a fost tărăboi, părinții, speriați de cele povestite de el, au vrut să-l ia acasă, dar s-au trezit acuzați că sabotează spectacolul pentru Tovarășul Nicolae Ceaușescu. Nu era de glumă!
Și-mi mai amintesc ceva care m-a șocat. Era într-o vară toridă. Venea pinegelică dintr-o țară bananieră. Ne-a luat de la ore (cred că era sfârșitul clasei a doua) și ne-au dus la Aeroportul Otopeni, ca să-l felicităm pentru „măreața realizare” și impresionanta vizită. Nemâncați, nepișați, fără apă. Niște copii!

Am stat ore în șir pe aeroport, unde trebuia să aterizeze irepetabilul patriei, împreună cu nevastă-sa, zâna PCR. Avionul prezidențial a avut întârziere, iar noi am așteptat și am tot așteptat. Ne-a bătut soarele numai în cap, și, chiar dacă aveam pălăriuțele alea (supraelastic, vă reamintesc!) mai rău era, curgeau transpirațiile pe noi, eram uzi fleașcă. Unei fetițe (era cea mai bună din clasă!) i s-a făcut rău, și, chiar când a aterizat marele cizmar al patriei, a leșinat. În fața lui! Au luat-o securiștii, rapid, pe sus, și au dus-o la spital. Grijulii, n-am ce zice.
Am încă în minte imaginea ei, cum a căzut din picioare, direct cu fața de asfalt. Și-a spart buza, s-a lovit la cap. Era plină de sânge.
Nea Nicu a trecut mai departe, netulburat, de parcă a căzut o frunză din pom. Nu s-a sinchisit. Și nici nu știu dacă a observat incidentul.

„Al dracu să fii de tâmpit, cu partidu tău!”, l-am înjurat în gândul meu curat de copil și, de atunci am început să-l urăsc cu jet.

DFM, 6 august 2024

Mărturii de la prietenii de pe facebook.

Luminita-Emilia Balaci:

Era obligatoriu! Ca să nu mergi, îți trebuia scutire de la medic, altfel ai tăi erau luați la împins vagoane. O dată am participat si eu, am făcut vreo lună jumate, după ore. Eu eram îmbrăcată cu o fustă albă cu o inimă, care se agăța de cămasă albă sau tricou, că nu mai știu, ni le-au dat ei gata făcute, le-au plătit ai mei. Cu pantofiori albi. Era la sfârșitul scolii, nu mai știu care era, marele kkat în ploaie, eveniment. Vreo zece copiii, pe Stadionul Oblemenco au făcut insolație si i-a luat salvarea, eu habar n-am cum n-am leșinat. Exact ca tine, și acum mă ia cu sete când îmi amintesc că am stat vreo opt ore fără apă, iar to’arășu’ nici n-a binevoit a veni, ne-am strâns și leșinat ca proștii vreo câteva mii de craioveni. După, eu si câteva colege, am avut norocul să vină părinții cu mașina să ne ia. Pe mine si vreo cinci colege ne-a dus tata la cofetărie, să ne dea un brifcor si o Lămâiță, era o prăjitură cu fondant alb pe deasupra si o cremă de unt cu gust de lămâie. Mi s-a părut cea mai bună chestie, ultima dată mâncasem la ora opt dimineața, niște ouă cu pâine și brânză, ceva castraveți si ce o mai fi fost. Am ajuns acasă pe la ora 21.00 noaptea, am făcut febră si am vomitat si mațele din mine. A doua zi aveam niște dureri de cap cumplite, nu mai suportam lumina, am ajuns la spital la urgențe cu 39,5! Am stat o săptămână, făcusem si eu insolație, dar până noaptea m-a creditat corpușorul meu. Gândește-te că sufeream de anemie severă, cântăream la 12 ani douăzeci de kg, eram străvezie, piele si os, si nu puteam să mănânc aproape nimic. Aia a fost singura dată când am participat. Au avut grijă ai mei să nu mai fiu dusă niciunde.” (28 august 2024)