Îmi place tare mult să privesc norii! Să mă plimb cu gândul printre ei, să-i respir, să-i beau, să-i chem și să mă joc cu ei.
Ador să privesc cerul! E un fel de terapie.
Norii se aleargă unii pe alții, se prind, se rup, se iubesc, apoi se topesc. Norii se sărută violent, de parcă nu s-au văzut de patru luni, iar în spatele lor, un albastru, uimit, îi ține în palme și-i destramă.
În copilărie, așteptam minute în șir să se formeze pe cer imagini din frișca norilor. Numai pentru mine! Vedeam căței, pisicuțe, o veveriță, un aricuț, trei fluturi, o locomotivă cu aburi, doi ochi, un monstru, formațiuni de îngeri cu trompețici, prăjituri, un cal alb, o mănăstire ca un castel, dar fără prințesă, o Românie și un Dumnezeu frumos, cu părul lung, care întindea degetul spre mine…
Dar câte nu vedeam eu?
Eram convinsă că dacă stau și mă uit așa, minute în șir la cer, el se va scurge în ochii mei și se vor face albaștri. Copilării!
Azi ne privim amândoi, el indiferent, ca orice cer, eu tristă, cu ochii la fel de căprui și cu un inel prea larg pe deget. Mâinile mele sunt două păsări de sticlă care țipă.
Text și foto DFM 4 august 2024
❤️