Poate că îngerul nu stă pe sticlă. Poate că sticla este numai locul în care lumea, o parte din ea, pentru o clipă, devine transparentă.
Îl desenez încet, cu linii subțiri, aproape vinovate. Jur că atunci când îi conturez ochii și gura nu respir. Știu, nu sunt o profesionistă, dar o fac din suflet. Și poate că asta contează mai mult decât o linie perfectă.
Aripile lui nu seamănă cu cele pe care le vedeți prin icoanele clasice ori la picturile murale. Sunt mai degrabă niște ferestre care au uitat spre ce încăpere se deschid. În ele se strânge lumina, dar nu ca într-o lampă, ci ca într-o amintire cu arhangheli și serafimi triști.
Și atunci mă întreb: dacă eu îl desenez, de ce pare că el îmi știe chipul?
Arhanghelul Mihail…
Poate că există lucruri pe care mâna le află înaintea minții. Rotringul merge pe sticlă și scoate din ea un sunet mic, mineral, ca și cum undeva, foarte adânc, un ceas ar măsura nu timpul, ci răbdarea. Fiecare linie mă desprinde puțin de mine și mă așază în altă parte. Unde? Habar n-am…
Scaunul își amintește greutatea mea. Laptopul păstrează în inima lui toate cuvintele pe care n-am știut să le ascund. Iar lumina, căzută pe masă, nu mai este lumină: este o pulbere palidă prin care trec, fără să știu dacă mă apropii sau mă îndepărtez.
Îngerul rămâne. Îl privesc și înțeleg că uneori nu noi desenăm ceea ce ne salvează. Uneori, desenând, ne facem loc în noi pentru ceva ce nu știm încă să numim.
O lacrimă-mi cade peste sticlă și, pentru o clipă, aripa lui Mihail se oglindește prin ea. Nu o șterg. O las acolo. Poate că și imperfecțiunea are o formă de adevăr. În loc de apă, am pictat cu lacrimi. Și nu e vrăjeală ieftină! E adevărul meu.
Afară, ziua se schimbă aproape fără zgomot. Apusul. O rază de soare se strecoară printre lucruri și atinge întâi fruntea arhanghelului, apoi mâna mea. Pentru o secundă, sticla parcă ia foc.
Îngerul se încălzește, îl pot atinge cu vârful degetului. Când îl privesc mai atentă, mi se pare că seamănă la chip cu fiul meu…
O fi de la lacrima aia?
DFM 9 septembrie 2026