În memoria Lianei…

Brașov, 1985. Aveam șaptesprezece ani și învățam la Liceul Steagul Roșu, un liceu industrial care aparținea de Întreprinderea de Autocamioane Brașov. Deși era un liceu tehnic, locul avea ceva neașteptat de frumos. Se întindea pe câteva hectare, aproape de pădure, ca un mic campus universitar. Clădirile erau răspândite armonios printre alei asfaltate, umbrite de copaci înalți. Aveam cămine pentru elevii din provincie, cantină, sală de sport, atelier-uzină și o bibliotecă impresionantă, cu zeci de mii de volume.

Totul arăta aproape idilic.

Și totuși, frumusețea locului contrasta dureros cu atmosfera umană. În interiorul acelei lumi dominate de metal, de utilaje, de practică industrială, sensibilitatea nu era o virtute. Era o slăbiciune. Profesorii erau adesea duri, obosiți, lipsiți de răbdare. Elevii, la rândul lor, învățaseră repede cruzimea.

Nici eu nu mă simțeam bine cu adevărat acolo.

Liceul Steagul Roșu, Brașov, în zilele noastre. Foto, Dionisie Molnar

Veneam dintr-o familie de profesori și oameni de cultură. Fusesem crescut cu respect pentru carte, pentru limbă, pentru nuanță. Bunica mea, profesoară și ea, mă învățase de mic să caut frumusețea și binele din oameni, chiar și acolo unde ceilalți nu vedeau decât defecte.

Poate de aceea am observat-o pe Liana.

Era fiica profesoarei mele de limba română. Venise dintr-un liceu de filologie și ajunsese printre noi, în lumea fierului și a atelierelor. Era o prezență delicată, ușor de remarcat, dar și ușor de marginalizat. În copilărie trecuse printr-o encefalită, iar colegii vorbeau despre asta pe la colțuri, fără să înțeleagă mare lucru.

Uneori izbucnea în plâns din senin.

O vedeam ieșind pe coridor cu lacrimile curgând, ținând strâns în brațe o carte, ca și cum aceea ar fi fost singura ei apărare. Unii o considerau nebună. Făceau glume răutăcioase. O evitau. O răneau.

Eu vedeam altceva.

Vedeam o singurătate cumplită.

La sfârșitul acelui an școlar, într-o zi de vară, am simțit brusc că trebuie să mă apropii de ea. N-am stat mult pe gânduri. M-am dus direct și am invitat-o la film.

Rula atunci la cinematograf „Undeva, cândva”, un film care mă impresionase profund.

A acceptat imediat, cu un zâmbet firesc, ca și cum ar fi așteptat invitația.

A fost prima noastră conversație adevărată.

Ne-am întâlnit în fața cinematografului Patria din Brașov. După film, se pornise o ploaie de vară. Avea o umbreluță mică. Mi-a oferit-o și, cu un gest simplu și firesc, m-a luat de braț.

Au trecut patruzeci și unu de ani.

Îmi amintesc totul.

Era îmbrăcată curat, modest și elegant. Purta un fâș maroniu. Era minionă, tunsă franțuzește, exact ca în fotografia din pliantul pe care mi l-a dăruit mai târziu.

Locuiam în același cartier, la câteva blocuri distanță. După ce am coborât din troleibuz, am invitat-o la noi. Era doar mama mea acasă.

Mama avea o educație rafinată, de pension. Ne-a servit cafea și suc de soc. În timp ce bea cafeaua, Liana a ridicat ceașca împreună cu farfurioara, într-un gest discret de bună creștere.

După ce Liana a plecat, mama m-a întrebat:

„Cine e fata asta? A cui e? Se vede dintr-o privire ce educație aleasă are.”

I-am spus că este fiica profesoarei de limba română.

Mama s-a bucurat.

Liana

Pe drumul spre casa ei, am vorbit despre film, despre cărți și despre viitor. Mi-a spus că vrea să dea la Filologie. Visa să aibă un cerc restrâns de prieteni, dar prieteni adevărați — oameni care să se cunoască profund.

Acum, după o viață, cred că aceea era marea ei dorință.

Să fie înțeleasă!

Ne-am mai întâlnit de câteva ori. Apoi au venit bacalaureatul, banchetele, examenele de admitere. Toți trăiam febra maturizării, convinși că viața adevărată abia începe.

Ea plecase la București pentru un examen preliminar la facultate.

Îl luase cu brio.

Și eu plecasem la Măgurele, la admitere, la Fizică Atomică.

În seara dinaintea examenului de matematică, mama a primit un telefon de la o cunoștință din Brașov. După ce a închis, mi-a spus doar atât:

„Liana s-a aruncat de la etajul șapte. A murit.”

În clipa aceea, lumea s-a oprit.

Am aflat apoi adevărul.

Tatăl ei îi interzisese să meargă la o petrecere cu colegii. O obligase să rămână acasă și să învețe pentru admitere. Presiunea era uriașă. În ziua aceea, când a deschis ușa camerei ei, Liana l-a privit pentru ultima oară.

Apoi s-a lăsat pe spate.

În gol.

Blocul ei era la ieșirea din Brașov, pe Calea Bucureștilor. În spatele blocului nu erau copaci, nu era iarbă, nu era nimic care să îmblânzească căderea.

Doar beton.

A căzut și s-a zdrobit. O frumusețe de fată.

Martorii au spus că a mai trăit puțin.

Mi-au descris-o mai târziu cu o imagine pe care n-am putut-o uita niciodată.

Părea un pui de mierlă căzut dintr-un copac foarte înalt.

Apoi a rămas nemișcată.

Pentru totdeauna.

După moartea ei am recitit pliantul pe care mi-l dăruise.

Atunci am înțeles.

Mesajul ei spunea:

„Și totuși versul meu va sta să-nfrunte,
cântându-ți slăvi mâniile lui crunte.”

Și apoi:

„Cum valuri fug la țărm spre stânci,
așa se-alungă clipele-nspre capăt…”

La final scrisese:

„Pentru Răzvan, de la Liana, ca de la amintire la amintire.”

Nu știu nici astăzi dacă aceea a fost o prevestire, un strigăt de ajutor sau doar felul ei poetic de a-și lua rămas-bun.

Știu doar că m-au urmărit toată viața.

După căderea comunismului, viața mi-a făcut un dar neașteptat.

Am devenit ziarist.

Am lucrat peste treizeci de ani în presa centrală.

Uneori mă întreb dacă nu cumva și Liana a avut un rol tăcut în drumul meu. Poate că dorința de a asculta oameni, de a căuta adevărul din spatele aparențelor, de a nu judeca pripit — toate au început atunci.

Cu ea!

Astăzi, după patru decenii, dacă povestesc despre Liana, nu o fac pentru tragedie.

O fac pentru lecția pe care mi-a lăsat-o.

Am învățat că oamenii pe care lumea îi numește „ciudați”, „slabi” sau „nebuni” poartă uneori cele mai grele bătălii nevăzute.

Am învățat că sensibilitatea nu este o boală.

Este o formă de profunzime.

Am învățat că o vorbă crudă poate împinge un suflet fragil mai aproape de margine.

Dar mai ales am învățat ceva simplu.

Să nu trecem nepăsători pe lângă suferința celuilalt.

Uneori, un gest mic — o invitație la film, o conversație sinceră, o mână întinsă — poate deveni pentru cineva o clipă de lumină într-o lume întunecată.

Nu am putut s-o salvez pe Liana!

Și poate durerea aceasta nu va dispărea niciodată complet.

Dar pot, măcar acum, să-i redau demnitatea.

Pentru mine, Liana nu a fost fata „nebună” din liceu.

A fost o fată inteligentă, cultivată, delicată și profund singură.

O fată care iubea literatura.

O fată care voia prieteni adevărați.

O fată care merita mai multă blândețe decât a primit.

Iar dacă există un sens al acestei amintiri, poate că acesta este:

Să fim mai atenți unii cu alții.
Mai puțin grăbiți să judecăm.
Mai dispuși să ascultăm.

Pentru că, uneori, oamenii care zâmbesc cel mai frumos ascund prăpăstiile cele mai adânci.

Și uneori, abia după o viață întreagă, înțelegem că întâlnirea cu un om a fost menită să ne schimbe pentru totdeauna.

Undeva. Cândva. Dar mai ales — pentru totdeauna.

Răzvan Gabriel Mateescu 1 iulie 2026