Astăzi, la Brașov,
a fost soare.
Cu patruzeci și unu de ani în urmă,
în aceeași zi,
cerul se rupea
în ploaie și tunete.
Era sâmbătă. 13 iulie 1985.
Ziua în care
ai plecat
atât de departe,
încât nici timpul
nu te-a mai putut aduce înapoi.
Au trecut aproape 15.000 de răsărituri fără tine, Liana
Astăzi,
bunul meu prieten Dionisie
a urcat încet
drumul spre cimitirul
de pe dealul care privește
spre Brașov.
În mâini
purta un buchet mare
de flori albe
și o candelă.
Nu pentru că florile
ar putea șterge
patruzeci și unu de ani.
Nu pentru că lumina
ar putea întoarce timpul.
Ci pentru că memoria
are și ea nevoie,
din când în când,
de un gest.
Din fotografiile trimise
am văzut chipul tău.
Zâmbeai.
Așa cum îmi amintesc
că zâmbeai odinioară.
Liniștit.
Misterios.
De parcă ai fi vrut să-mi spui
că acolo unde ești
nu mai există
nici ploaie,
nici durere.
Numai lumină.
Mi-aș fi dorit
ca ziua aceasta
să fi fost cu totul alta.
Să ne întâlnim cu toții
într-o cafenea din Brașov.
Să râdem.
Să depănăm amintiri.
Să vorbim despre poezie.
Iar tu
să fii acolo,
așa cum erai
în vara aceea
de acum patruzeci și unu de ani.
Viața
a ales alt drum.
Dar dragostea
n-a plecat odată cu tine.
A rămas.
În câteva fotografii.
În câteva versuri.
Într-o ploaie de vară.
Într-un cinematograf.
Într-o inimă
care nu te-a uitat.
Îți mulțumesc,
Dionisie,
că ai urcat astăzi
în locul în care eu
n-am putut ajunge încă.
Că ai dus
flori albe.
Și lumină.
Poate că uneori
atât poate face omul.
Și poate că,
uneori,
atât este de ajuns.
Iar ție,
Liana,
îți spun doar atât:
Nu știu
cum este lumea
în care trăiești acum.
Dar dacă iubirea
poate trece
dincolo de timp,
atunci sunt sigur
că într-o zi
ne vom revedea.
Până atunci,
rămâi
în lumina
pe care ai lăsat-o
în noi. Nu te-am uitat!
În memoria Lianei (25 aprilie 1967 – 13 iulie 1985).
Răzvan Gabriel Mateescu 13 iulie 2026
Dacă mai vrei să citești texte scrise de RGM, intră aici: Undeva, cândva… Povestea tragică a Lianei
❤️