Până să moară părinții mei, știam că ei sunt singurii care mă iubeau necondiționat pe lumea asta. Și frate-miu. Asta era clar. Mai erau câteva persoane, puține, extrem de puține, rude sau prieteni, care mă apreciau, dar relațiile dintre noi nu au prins rădăcini niciodată. N-au putut. N-aveau pământ fertil. Și au dispărut după câțiva ani. S-au topit. Azi, dacă se mai gândesc la mine, așa… cine știe cum și când. (Smiorc!)

Sunt convinsă că, și atunci își amintesc de mine, râd! Gura li se destinde, bucile obrajilor se ridică, așa, ca in tinerețile noastre, și zâmbesc. Pentru că am însemnat ceva în viața lor. („ca o casetă video!”) 🙂

Nu-mi rup părul din cap pentru asta, nu am suferit după ei, am realizat că n-a fost decât o chestie de suprafață și de context. M-am bucurat pentru că a fost frumos și… gata!

Am stat să mă gândesc (cică aș avea ascendent în Balanță!) câți oameni mă iubesc cu adevărat și câți mi-ar trage un șut în curul meu poetic?

Câți mă detestă? Câți mă judecă? Mă toacă mărunt (mi se fâlfâie, să știți! 😊), mă privesc cu lupa (cretina asta își modifică pozele cu AI, nu există așa ceva la vârsta pe care susține că o are), își scrie textele cu AI (Buahahahah!).

„DFM? Nu e în stare să-și educe copilul, să se impună, e o cârpă, e prea emotivă, se lasă călcată în picioare, e proastă de bubuie, dar se dă telectuală, se îmbracă de la Lidl și cu țoalele care i-au rămas mici lui fi-su, e grasă, nu poartă cască pe bicicletă, bea bere ca șoferii de camioane, își face prea multe selfie-uri, are un amant cu care se întâlnește la malul mării” etc… 🙂

Nu e distractiv? 🙂

După ce ai mei s-au dus, au rămas foarte puțini oameni lângă mine. Prieteni? Câte degete la o mână. Buni și ăia! Dar au dispărut, treptat, și ei.

În epoca Facebook-ului mi-am făcut alții. Unii extraordinar de buni, de frumoși și chiar sinceri. M-au ajutat de multe ori în momente în care aș fi luat-o la fugă ca Forrest Gump, fără țintă, fără mâncare și fără carte de identitate.

În fața unora mi-am deschis sufletul, le-am spus tot-tot, absolut!! Și cele mai secrete secrete. Am avut încredere totală. Așa sunt eu! Cred în oameni.

Mi-au dat sfaturi, m-au ajutat (financiar chiar!), m-au iubit. Apoi, brusc, după ce ne-am văzut în realitate, s-au îndepărtat. Ca și când n-au fost, ca și când n-au existat. Mi s-a părut mie! Mi-am făcut prieteni imaginari, așa cum fac uneori copiii care se simt părăsiți și singuri. 🙁

M-a mirat atitudinea lor. Și voi, dacă erați în locul meu, v-ați fi mirat. Dar, văzând că de luni sau chiar ani de zile nu mă mai caută, nu-mi mai scriu nimic pe WhatsApp, am lăsat-o și eu moale. Să curgă… Să fie cum era înainte. Adică, nimic.

Niciodată nu am tras de nimeni. Niciodată n-am cerut prietenie, dacă nu era. Niciodată n-am insistat. Și nici nu mă voi schimba acum. N-am sindromul Lăpușneanu! 😉

Mai zic una și închei. (Am niște porumb pe foc și cred că e timpul să opresc aragazul.)

Dacă nu mai sunteți lângă mine (și voi știți cine sunteți!), înseamnă că n-ați fost vreodată. Am visat eu.

„Prietenul iubește oricând, iar în nenorocire ajunge ca un frate.” (Proverbe 17:17)

Să fiți sănătoși! Nu știți ce-ați pierdut! Știu să fluier și din dește, așa, ca ciobanii! Na!

🙂 Haidipa!

DFM 13 iulie 2026