A fost bun, generos, nobil şi modest. A avut talentul de a ajunge la inima oricui. Lumea îl iubea, îl urmărea în tren, pe stradă, la cinema, la teatru. Amza Pellea s-a născut pe 7 aprilie 1931.

Actor, profesor, fost director al teatrului din Craiova (1973-1974), Amza Pellea (1931-1983) face parte din promoţia de aur a teatrului românesc, alături de Draga Olteanu, Dana Comnea, Silvia Popovici, Sanda Toma, Constantin Rauţchi, Victor Rebengiuc, George Constantin, Mircea Albulescu. Era popular, tonic, plin de umor spontan şi de bună calitate. Te făcea să râzi cu lacrimi. Conştiincios, muncea până la epuizare. Era prietenos şi cald, ca o zi luminoasă de vară.

„Se bucura de succesele celorlalţi, ca de o reuşită a lui. Stăruia ca la un spectacol să mulţumească în totul, nu numai ce desăvârşea el. La numele lui, n-a fost nevoie să-i aleg localităţile. Am jucat prin toate satele, rupte de drumurile principale, pe coclauri. Cu mic cu mare, populaţia asalta căminul cultural, de fiecare dată neîncăpător“, mărturisea Gaby Michailescu, în cartea „Cuşca sufleorului. Însemnările unui impresar“.

„După primele spectacole făcute de el la Oneşti – era şi Domnica – am plecat a doua zi spre Bucureşti. Amza la volan, în dreapta soţia, în spate eu, boscorodind despre rampele aprinse. Lăsăm în urmă Valea Trotuşului. Maşina, care nu era nici Mercedes-ul lui Spiess nici Ford-ul lui Birlic, ne face figura. I se face bucăţele cureaua de transmisie. Rămânem în câmp“, mai povestea autorul cărţii.

„Bucureştiul, urbe iluzorie, cu spectacolul de seară, ameninţat. Olteanul Amza, născocitor, umflă ciorapii Domnicăi, răsucindu-i, şi umple cu ei lipsa curelei. Motorul accelerat de cureaua întinsă se porneşte. După care începe să miroasă a ars… Cu o brişcă îi retează de unde lasă scrum, şi, răsucindu-i, îi întinde în locul curelei de transmisie. Vehiculul ne duce. Din nou firele de mătase fumegă. Iarăşi brişca. Şi aşa, ieşind în şoseaua principală, la Adjud, în faţa unui autoservis, ciorapii cedează definitiv.”

Întâlnirea cu teatrul a fost pur întâmplătoare. Lucra la uzina electrică din Craiova, când a descoperit un afiş care anunţa ultima zi a probelor eliminatorii pentru examenul de la IATC, secţia cinematografie. S-a prezentat din curiozitate, ca să se intereseze despre soarta unei prietene care dăduse examen la secţia actorie.

Membrii comisiei i-au pus întrebări, apoi i-au dat un exerciţiu de actorie, şi i-au cerut adresa. Când l-au declarat admis la probele eliminatorii, l-au căutat pentru examenul final. Amza Pellea avea intenţia de a urma regia, însă membrii comisiei l-a propus pentru secţia actorie, unde a avut doi străluciţi profesori şi mari pedagogi: Mihai Popescu şi Alexandru Finţi.

Avea 21 de ani şi era timid, dar Mihai Popescu a fost profesorul deschizător de drumuri pentru Amza Pellea, despre care va spune: „Omul care m-a marcat pe viaţă a fost profesorul meu din Institut, Mihai Popescu. El mi-a făcut la un moment dat următoarea teorie: «Dacă Dumnezeu, sau natura, sau în cine te crezi tu, ţi-a dat posibilitatea să faci o adunare de oameni să te asculte, atât de concentrat încât să uite pentru două ore de ei înşişi, eşti obligat să faci meseria asta, indiferent de sacrificiul pe care ţi l-ar cere».

Şi mai spunea: «Sufletul artistului trebuie să fie o rană permanent deschisă, pentru că numai aşa va putea el să deştepte sensibilitatea spectatorului. Altfel, se aşază o rugină, o cocleală în tine şi ajungi la un moment dat să te întrebi: «cum dracu’ se face?» Acum câţiva ani, pus într-o asemenea situaţie, mă cutremuram şi nu simţeam nimic! În acel moment, între tine şi spectator a căzut zidul greu al lipsei tale de sensibilitate…» Aşa spunea Mihai Popescu. Dar o spunea frumos.”

A absolvit Institutul de Teatru în 1956, iar după absolvire a jucat la teatrul din Craiova. Tot acolo, în zonă, şi-a cunoscut viitoarea soţie, pe Domnica Mihaela. Au mers pe acelaşi drum până când moartea i-a despărţit. Împreună au avut o fiică, pe Oana Pellea, marea actriţă de azi. „Am început să-mi iubesc meseria în timp ce eram la Craiova, în timpul unui spectacol cu Hamlet. Jucam Horaţiu. După moartea lui Hamlet, Horaţiu are un monolog care încheie piesa. În timp ce îl debitam, am simţit dintr-o dată liniştea nefirească a sălii. Ştiam că nu e datorată exclusiv interpretării mele. Înţelegeam exact mecanismul: era un spectacol bun şi toată emoţia acumulată pe parcurs se concentra în mod firesc pe final.

Dar liniştea aceea m-a făcut să realizez marea forţă a cuvântului rostit de pe scenă, să înţeleg legăturile secrete care se încheagă între noi şi oamenii din sală, psihologia spectatorului şi a spectacolului. Forţa şi utilitatea artei… oamenii se nasc, trăiesc şi mor copii. Au nevoie de exemple, de modele şi ei caută – de fapt se caută pe ei înşişi, aşa cum s-ar dori, buni şi frumoşi, într-o imagine ideală – pe scenă. De aici cred că vine şi fascinaţia pentru spectacol. Pentru că, altfel, se întâmplă lucruri senzaţionale pe stradă, dar oamenii nu se caută în ele, ci vin la teatru. Sau la film.”

În 1959 se întoarce în Bucureşti şi joacă în la Studioul Armatei (Teatrul I.C. “Nottara”), pentru ca din 1961, actorul Radu Beligan îi propune să se angajeze la Teatrul de Comedie. „M-am simţit bine la Teatrul de Comedie, despre care criticul Gauthier scria la Paris: «nu e un teatru de vedete, ci un teatru-vedetă». Dacă aş fi întrebat, de un rol pe care l-aş dori, ar fi Petrucchio din „Femeia îndărătnică“. În două distribuţii paralele: Mircea Albulescu – Sanda Toma, eu – Stela Popescu.“

A slujit arta Thaliei cu răbdare pătimaşă, perseverenţă şi muncă. Mergea înainte, indiferent de cât de greu i-ar fi fost. Strălucitor cap de afiş, îmbogăţea rolurile cu amprenta sa, demonstrând, de-a lungul timpului, că poate juca orice, indiferent că e rol de comedie sau dramă, cu o superbă degajare, evitând clişeul de comportament.

Ataca personajul de pe toate flancurile, ţinând cont de toate detaliile pentru: gest, mers, ţinută, vorbă, privire; aşa cum a procedat şi pentru spectacolele: “Prietena mea Pix”, Ultima generaţie, “Gâlcevile din Chiogia”, “Ani de pribegie”, “Umbra”, “Şeful sectorului suflete”, Interesul general”, “Croitorii cei mari din Valahia”, “Nic-Nic”, “Procesul”, “A treia ţeapă”.

Desigur, repertoriul de roluri interpretate este mult mai mare. Şi aşa cum spunea, pentru el era foarte importantă comunicarea: “Trăim o viaţă şi nu ni se întâmplă să avem nici cinci minute de comunicare atât de puternică, atât de adevărată, ca aceea prilejuită de un spectacol de teatru. Sau de un film.”

Televiziunea l-a făcut popular, prin revelioanele cu “Nea Mărin”, emisiuni care ne-au ţinut pe toţi în faţa ecranului, plângând de atâta râs spontan, şi care ne-au ajutat să trecem optimişti şi plini de speranţă puntea dintre ani, în perioada de tristă amintire a comunismului. Amza Pellea devenit cunoscut datorită filmului. Debutează în cinematografie, în 1965, cu rolul din “Neamul Şoimăreştilor”, relevându-şi faţete noi, iniţial nebănuite, fie din registrul comicului, fie din registrul dramaticului, pentru care rămâne neuitat: Decebal, Mihai Viteazul, Nea Mărin.

Spre sfârşitul anilor ’70, a inventat personajul Nea Mărin, din energia şi viaţa de la Băileşti, oraşul natal, şi, care i-a adus o imensă popularitate, prin simplu fapt că personajul “era de-al nostru”: olteanul cu prazul şi cu zaibărul, cu nelipsita paporniţă şi maniere fruste. „Neuitând de unde a plecat, Amza aprinde scânteia umorului oltenesc în public. Năstruşnică născocire: Nea Mărin.

De Monica Andrei

Foto: Metropolis.