Există momente în care propaganda nu mai încearcă să fie credibilă. Nici măcar plauzibilă. Devine atât de grosolană, atât de teatrală, vulgară și atât de lipită cu scuipat propagandistic, încât singura întrebare care mai rămâne este: cât de suspendat trebuie să fie discernământul unui om ca să înghită asemenea producții emoționale fără să clipească?

România ultimilor ani a devenit un teren fertil pentru o nouă industrie: fabrica de „sfinți politici”. Nu lideri. Nu oameni politici competenți. Nu administratori ai statului. Nu.
„Mesia”, „voievodul”, „salvatorul”, „omul providențial”. Exact tipologia cultivată de toate regimurile autoritare care au avut nevoie de mase emoționale și de indivizi incapabili să distingă între realitate și un scenariu de film prost.

Și acum circulă pe rețele două bijuterii propagandistice care ar face până și un activist comunist din anii ’50 să spună: „Tovarăși, parcă e prea mult, da-ți-o-n Paștele mă-sii dă situație!.”

Prima minune: „voievodul” care și-a donat averea copiilor săraci

Povestea spune că Călin Georgescu și-ar fi donat „averea de 4 milioane de dolari” copiilor săraci din România. Patru milioane!!„Minunea” e atât de prost scrisă, că ar jigni inteligența unui primate!

Întrebările firești sunt simple:

  • De unde provin acei bani?
  • Există documente?
  • Există donații verificabile?
  • Există fundații?
  • Există rapoarte fiscale?
  • Există beneficiari reali?
  • Există măcar o dovadă în afară de postări lacrimogene pe pagini dubioase care put?

Sau trebuie doar să suspinăm „patriotic”, să urlăm: „E țara mea, băăăăă!” și să acceptăm „legenda”?

Propaganda modernă mizează pe ceva foarte precis: atrofierea reflexului critic.
Nu mai contează dovezile. Nu mai contează logica. Nu mai contează verificarea informației. Contează emoția. Povestea. Mitul.

Exact ca în anii ’50. Sau, mai rău!!

Atunci propaganda comunistă producea „eroi ai poporului”, muncitori exemplari care depășeau norma de producție de șapte ori, țărani care își donau „de bunăvoie” averea colectivizării și lideri descriși ca niște ființe aproape mistice, iubite spontan și pentru totdeauna de mase.

Diferența este că atunci propaganda venea prin ziarul partidului și prin difuzoarele din fabrici. Astăzi vine prin Facebook, TikTok și pagini obscure care alternează ode pentru Georgescu și Simion cu „adevăruri ascunse” despre „salvatorii neamului”.

Structura psihologică este însă IDENTICĂ:

  • liderul e infailibil;
  • liderul e providențial;
  • liderul iubește poporul mai mult decât se iubește pe sine;
  • cine întreabă ceva este „dușman”;
  • cine cere dovezi este „trădător”;
  • cine critică trebuie insultat și intimidat.

Vă sună cunoscut?

A doua operă propagandistică: copilul bolnav și politicianul cu aureolă de arhanghel

A doua compunere (clasa a treia!) emoțională pare scrisă într-un laborator de manipulare sentimentală cu abonament la ChatGPT și nostalgii de realism socialist.

„O fetiță de 7 ani cu tumoră cerebrală în stadiu terminal avea o ultimă dorință: să îl întâlnească pe George Simion.”

Și de aici începe scenariul:

  • politicianul vine discret, ca un sfânt;
  • fără camere video;
  • fără presă;
  • vorbește blând;
  • medicii plâng;
  • asistentele plâng cu jet;
  • timpul se oprește;
  • politica dispare;
  • rămâne doar „compasiunea umană”.

Serios?

Textul este atât de artificial emoțional încât pare generat după indicații gen:
„Scrie-mi o poveste care să stoarcă lacrimi din publicul cu vigilența intelectuală în concediu medical etern.”

Povestea asta e ca o coroană de mort cu flori din plastic. Este copywriting propagandistic de cea mai ieftină speță. Un fel de telenovelă patriotică pentru cei care cred în filmele comuniste.

Observați mereu mecanismul: liderul extremist trebuie prezentat nu ca politician, ci ca o figură sacră. Aproape hristică. Nu administrator al unei țări. Nu om cu soluții economice. Nu individ competent. Ci „alesul”, „bunul”, „iubitorul de popor”. Exact cultul personalității din manualele regimurilor autoritare.

Domne, cât de limitat trebuie să fii ca să crezi așa ceva? Cât? Cum? N-ai fost la școală? N-ai citit măcar Scufița Roșie? Sau măcar tabelul de sosiri și plecări ale trenurilor din Gara de Nord?

De ce funcționează asemenea „producții”?

Pentru că propaganda modernă nu mai mizează pe inteligență. Mizează pe reacție emoțională instantanee. Nu trebuie să gândești. (Ete, pârț, ce gândire? Cine? Ce-i aia?)

Trebuie să simți! Nu trebuie să verifici. Trebuie să lăcrimezi. Nu trebuie să întrebi. Trebuie să distribui.

Cei care fabrică asemenea povești jalnice îi consideră pe oameni complet manipulabili. Consideră că orice melodramă ieftină poate deveni „adevăr” dacă este împachetată în patriotism, religie și lacrimi.

Și poate cea mai dureroasă concluzie este că, uneori, au dreptate. Pentru că există suficienți oameni care confundă emoția cu adevărul și teatrul propagandistic cu realitatea.

În comunism existau ode ridicole despre lideri care iubeau copiii și muncitorii. Uăi, ce-i mai iubeau! Leșinați erau!
Astăzi avem povești fabricate cu spitale, minori bolnavi și politicieni filmați imaginar în lumină divină. Eventual, pe un cal alb…

În anii ’50 existau oameni obligați să aplaude.
Astăzi există oameni care o fac voluntar, cu un entuziasm inconștient. Asta este poate cea mai mare tragedie! Nu propaganda în sine — ea a existat mereu.

Ci disponibilitatea unor cetățeni de a renunța de bunăvoie la luciditate pentru o porție de mitologie politică ambalată sentimental.

Iar când o societate începe să prefere basmele propagandistice, mincinoase, în locul adevărului verificabil, intră într-o zonă periculoasă: aceea în care liderii nu mai sunt evaluați după fapte și educație, ci după cât de bine sunt cosmetizați emoțional.

Istoria arată foarte clar unde duce asta.

DFM 8 mai 2026