Vreau de la bun început să spun că ceea ce am scris aici este doar o părere personală, formată din ceea ce am văzut, din ceea ce am trăit și din situațiile pe care le-am întâlnit de-a lungul timpului.

Citind în presă despre atât de multe cazuri de violență în familie, uneori chiar și omor, despre minori care trec prin drame și suferințe psihice, am vrut să vorbesc despre câteva greșeli pe care părinții le pot face în creșterea copiilor lor.

Evident, lucrurile nu sunt la fel pentru toată lumea și nu spun că aceste aspecte sunt valabile în fiecare familie. Vreau doar să-mi exprim punctul de vedere.

Cea mai comună și, consider eu, una dintre cele mai mari greșeli este să nu ai încredere în copilul tău. Să nu ai speranța că poate ajunge ceva, să nu crezi în dorințele și visurile lui sau să-i impui o carieră doar pentru că aceea ți-ai fi dorit-o tu ori pentru că tu nu ai reușit să o urmezi.

La fel de greșit mi se pare să-l șantajezi emoțional sau material, spunându-i că, dacă nu face un anumit lucru, nu mai primește nimic de la tine. Poate că unii părinți cred că astfel copilul va învăța ce înseamnă munca, responsabilitatea sau faptul că trebuie să oferi ceva în schimbul unui beneficiu. Dar lucrurile nu funcționează întotdeauna așa. Și nu cu toți!

Poți crea în copil multă durere și nesiguranță legată de dragostea părintelui. Iubirea aceasta ar trebui, în opinia mea, să fie necondiționată și să nu depindă de cât de bine se conformează copilul dorințelor tale.

Cred că, înainte să concepi un copil, ar trebui să te gândești foarte bine la ce înseamnă cu adevărat acest lucru. Sigur, copilul acela inocent din primii ani nu va rămâne pentru totdeauna un bebeluș. Nici copilul drăguț de până în adolescență nu va rămâne mereu la fel. Va crește, va avea propria personalitate, propriile idei, greșeli, dorințe și poate chiar lucruri pe care tu nu le vei înțelege sau cu care nu vei fi de acord.

Dar, indiferent ce va face, indiferent unde va ajunge și indiferent ce fel de om va deveni, nu cred că trebuie să uiți vreodată că este copilul tău. Că tu l-ai făcut, că ți-ai asumat venirea lui pe lume și că, din momentul în care ai ales să-l aduci în viața asta, trebuie să-ți asumi și faptul că vei rămâne legat de el, într-un fel sau altul, până la sfârșitul vieții.

Cazurile în care copiii se abat foarte mult de la ceea ce considerăm că este normal și ajung să facă lucruri extreme nu apar pur și simplu din senin. Mediul în care cresc, oamenii din jurul lor, lucrurile pe care le văd și felul în care sunt tratați, toate astea pot avea un rol foarte important.

Și nu toată lumea își dă seama când un copil este în pericol din punct de vedere psihic sau când începe să-și piardă controlul.

O altă eroare este să răspunzi la o greșeală sau la un comportament neadecvat al copilului prin violență. Dacă pentru unii a funcționat metoda asta, să fie sănătoși, dar, după părerea mea, aici te joci cu focul!

Un copil care este bătut și pedepsit aspru pentru o greșeală poate ajunge să perceapă violența ca pe o formă normală de reacție. Poate să se înrăiască, poate să acumuleze dezamăgiri și, în timp, să ofere la rândul lui același tratament oamenilor din jur sau chiar propriilor copii.

Pe de altă parte, poate exista și varianta în care copilul ajunge să aibă suficientă maturitate încât să înțeleagă cât de greșit este ceea ce a făcut nu va mai repeta.

Un copil este într-o formare continuă. Greșește, învață, încearcă să înțeleagă lumea și, chiar și după ce ajunge adult, continuă să se formeze ca om. Este normal să greșească. Ceea ce nu mi se pare normal este violența folosită ca metodă de educație.

Eu știu că animalele nu sunt lovite atunci când sunt dresate. Atunci de ce ar trebui lovit un copil, când încă este în procesul de a învăța cum să se comporte? Chiar nu poate exista o altă variantă, una mai simplă și mai ușor de înțeles pentru el?

O altă greșeală care mi se pare foarte mare este comparația cu alți copii. Genul acela de replici: „De ce ăla poate și tu nu?”, „De ce el ia o notă mai mare și tu nu?”, „Uite ce bine se descurcă el și tu…”.

Poate că un părinte nu spune aceste lucruri cu intenția de a-și răni copilul. Poate chiar crede că îl motivează, că îl face mai competitiv sau că îl determină să lupte pentru ceea ce își dorește. Dar copilul poate percepe cu totul altceva.

Poate să simtă că este o dezamăgire. Poate să ajungă să creadă că este un ratat încă de la o vârstă fragedă. Și, poate cel mai rău, poate să interpreteze acele comparații ca pe ideea că părinții lui, oamenii care i-au dat viață, și-ar fi dorit ca în locul lui să fie altcineva. Și asta e grav!

Există, bineînțeles, și un alt mod de a transmite același mesaj. Poți să-i explici unui copil că poate mai mult, fără să-l faci să se simtă mai puțin. Poți să-i arăți unde greșește, fără să-i distrugi încrederea în el.

Pentru mine, una dintre cele mai mari dureri care pot veni de la cineva drag este să fii comparat cu altcineva. Chiar dacă, pentru cel care face comparația, poate să nu însemne mare lucru, pentru un copil are cu totul altă semnificație.

Dacă ai o anumită maturitate și înțelegi cum să te impui în creșterea unui copil, probabil poți să-l educi și să-l ajuți să ajungă un om bun și realizat, fără să fie nevoie de toate lucrurile astea. Poate că există și cazuri în care metodele de mai sus au funcționat, nu spun că nu. Dar, în alte situații, pot scoate dintr-un copil exact ceea ce este mai rău.

Pentru mine, probabil cel mai bine ar fi fost să fiu lăsat mai mult în pace. Poate pentru că, mai târziu, am ajuns și eu să-mi dau seama care au fost lucrurile greșite, trăindu-le pe propria piele. Am învățat ce nu ar trebui să fac, ce ar trebui să fac, cum ar trebui să mă comport și cum nu ar trebui să mă comport.

Copiii sunt foarte sensibili în perioada în care cresc, mai ales în generația asta, în care sunt expuși la atât de multă tehnologie.

Cred că trebuie să fim mult mai atenți la ce le spunem, la cum le spunem și la cât de mult îi poate afecta un anumit lucru. Un copil își poate forma o percepție greșită despre viață, despre oameni și despre lume, iar uneori este foarte greu sau poate chiar imposibil să scapi complet de ea.

Sunt atât de mulți oameni „strâmbi” pe lumea asta. Unii arată asta la exterior, alții nu, dar în interiorul lor poartă dureri pe care poate nu le vede nimeni.

Iar eu cred că felul în care ai fost crescut și evenimentele prin care ai trecut în copilărie pot avea un impact foarte mare asupra omului care ajungi să fii.

Cam atât am avut de spus. Este doar părerea mea și o repet: poate pentru unii funcționează anumite metode, pentru alții nu. Nu pretind că dețin adevărul absolut și nici că toate familiile sau toți copiii sunt la fel.

Eu doar știu cum mi-aș crește copilul, dacă va veni vreodată vremea să am unul.

Și, dacă ar fi să aleg ceva din toate lucrurile pe care le-am spus, cred că cel mai important ar fi să încerc să nu-l fac să simtă niciodată că trebuie să fie altcineva pentru a merita iubirea mea.

Andrei Cristian Mateescu 26 septembrie 2026

Dacă ți-a plăcut ce și cum am scris, încurajează-mă aici:

RO63RNCB 0072 1669 3782 0001

Mateescu Andrei Cristian

Toate contribuțiile sunt voluntare și reprezintă donații personale fără obligație contractuală.

Nu există beneficii sau produse garantate.

Mulțumesc!