Ieri, cam pe la ora 19:00, am ieșit din casă cu planul să mă văd cu un prieten în Centrul Vechi. Voiam să stăm la o terasă și să mai vorbim, pentru că nu ne mai văzuserăm de ceva timp.

M-am dus, ca de obicei, în stația de la 301, de unde urma să iau autobuzul spre Piața Romană. În stație am așteptat vreo 30 de minute, de parcă ar fi fost un autobuz regional sau un microbuz care duce într-un alt oraș. N-am zis nimic și am încercat să rămân calm.

Era și foarte multă lume, toți călătorii cu ochii în telefoane și aparent complet neatenți la ceea ce se întâmpla în jurul lor. Majoritatea avea aceeași privire obosită și plictisită, oameni care păreau să fie deja sătui de tot înainte ca ziua să se fi terminat.

Poate că uneori ai impresia că poți să citești ceva despre un om doar din felul în care se uită în jur. Evident, nu poți să știi ce a trăit cineva toată viața sau ce are în cap doar privindu-l, dar anumite atitudini sunt greu de ignorat.

În autobuz erau mulți oameni în vârstă. Până la urmă, acesta este minimul necesar ca să te poți deplasa undeva și nu ar trebui să te aștepți la condiții de lux. Dacă vrei confort, poți lua un taxi.

După încă câteva stații, autobuzul s-a umplut atât de tare încât aproape că nu mai aveai loc nici să respiri. Atunci a urcat o femeie de aproximativ 60-70 de ani și a început să se certe cu șoferul pentru că întârziase atât de mult. A început să vorbească despre hoți, despre faptul că suntem conduși de infractori și despre cât de nesimțiți sunt tinerii, pentru că nu se unesc toți românii să iasă în stradă și să protesteze împotriva guvernului.

La un moment dat, a ajuns să spună că este vina lui Bolojan că a întârziat autobuzul. A continuat cu ideea că „bine că am ieșit în 1989 la Revoluție, ca să dăm jos un lider bun”, doar pentru a ajunge „să avem blugi și banane”.

Și aici am început să mă întreb de unde vine toată frustrarea asta? Nu țin partea politică nimănui și, personal, nu îmi pasă nici de Nicușor, nici de Georgescu. Nu cred că există un om care să poată mulțumi pe toată lumea. Chiar dacă ar apărea Iisus pe lume și ar ajunge la conducerea României, probabil că tot s-ar găsi oameni nemulțumiți care să-l înjure.

Dar nu puteam să ignor discursul femeii. Eu, unul, nu pot. Mă dezgustă și mă dezamăgește să aud asemenea lucruri venind de la oameni care par convinși că toate problemele lor trebuie rezolvate de altcineva. Că statul trebuie să le dea, că un politician trebuie să-i salveze, că dacă un anumit om ajunge la putere, viața lor se va schimba automat. Am impresia că există încă foarte multă nostalgie după comunism și foarte multă frustrare legată de faptul că unii au mai mult decât alții. Iar uneori această frustrare se transformă într-o mentalitate de tipul: dacă eu nu am, să nu aibă nici celălalt.

Poate că sunt nedrept când spun asta. Poate că văd lucrurile prea personal. Dar asta este impresia pe care am ajuns să o am după foarte multe interacțiuni cu oameni.

După aproximativ o oră și jumătate am ajuns, în sfârșit, la Piața Romană. M-am întâlnit cu prietenul meu și am mers împreună spre centru. Acolo s-a întâmplat ceva care mi-a rămas în minte mult mai mult decât tot ce auzisem în autobuz. A venit spre noi o fată din Ucraina, tânără, probabil studentă. Era foarte naturală, fără gene false, fără unghii puse și cu un zâmbet sincer. Avea o privire în ochi din care puteai să-ți imaginezi că a trecut prin lucruri grele.

Nu știu ce a trăit. Poate că și-a pierdut apropiați din cauza războiului. Poate a suferit. Poate locurile în care a copilărit nu mai există astăzi și au rămas doar amintiri. Nu am de unde să știu. Dar nu părea să aibă nimic rău în ea. Fără să ne ceară bani, a vrut să ne ofere o panglică în culorile drapelului românesc și să ne spună că iubește țara noastră și oamenii de aici. Ne-a spus că suntem oameni buni și frumoși. Și, sincer, nu am știut ce să simt.

Nu știu pe unde a umblat fata aceea și ce oameni a întâlnit în România. Eu, însă, am văzut de foarte multe ori opusul. Când am văzut steagul românesc în mâna ei, nu am simțit automat mândrie. Nu am putut să mă prefac că mă simt bine, doar pentru că sunt român. Știu că există oameni din alte țări care ne privesc prin stereotipuri și ne asociază cu lucruri negative. Dar fata aceea nu ne-a privit așa.

Eu am cunoscut oameni din foarte multe țări: ucraineni, ruși, africani, germani, italieni. Și am observat la mulți dintre ei un lucru pe care mi-aș dori să-l văd mai des și aici: capacitatea de a te cunoaște înainte să te judece. Nu spun că oamenii din alte țări sunt automat mai buni. Evident că nu. Sunt oameni buni și oameni răi peste tot. Dar am întâlnit persoane care, indiferent de situația lor materială, nu păreau atât de preocupate să compare ce au ele cu ce are celălalt.

Și atunci m-am întrebat: noi când ne mai revenim? Ca oameni. Ca societate. Ca țară. Nu cred că problema este doar conducerea. De fapt, cu cât mă gândesc mai mult, cu atât cred că este prea simplu să dăm vina mereu pe cei care sunt la putere. Noi suntem o parte din problema asta. Nu reușim să ne adaptăm suficient de repede la tehnologie, la lucrurile noi și la schimbările din jurul nostru. Păstrăm aceeași mentalitate veche, aceleași frustrări și aceeași nevoie de a găsi un vinovat pentru tot ceea ce nu merge.

Poate că nu suntem „cu sute de ani în urmă”, așa cum îmi vine uneori să spun când văd anumite lucruri. Avem oameni foarte inteligenți, oameni educați, oameni care construiesc lucruri și care reușesc în domeniile lor. Dar există și o parte a societății care pare blocată într-un mod de gândire pe care timpul l-a depășit.

Și tocmai asta mă obosește. Nu cred că poate rezolva asta un medicament. Un antidepresiv. Nu cred că poate rezolva asta o terapie. Nu cred că poate rezolva asta un președinte și nici Dumnezeu, dacă noi, ca oameni, nu vrem să schimbăm nimic la noi.

De asta am ajuns să mă simt atât de dezamăgit și de religie. Mă gândesc uneori că aș putea merge la biserică și să fiu înconjurat de oameni care merg acolo doar pentru că „așa se face”. Oameni care cred că simplul fapt că au credință le va face automat viața mai bună, dar care, atunci când ies pe ușa bisericii, îi judecă pe ceilalți, îi înjură și îi privesc de sus. Poate că sunt nedrept și aici. Poate că există foarte mulți oameni credincioși care chiar încearcă să fie mai buni și să-i ajute pe ceilalți. Dar eu nu despre aceștia vorbesc. Vorbesc despre ipocrizie. Despre omul care merge la biserică duminica, dar dacă vede pe cineva căzut pe stradă se gândește mai întâi că este drogat sau beat și trece mai departe. Nu e treaba lui!

Dacă trăiești doar pentru tine și nu vezi nimic din ceea ce se întâmplă în jurul tău, nu te aștepta să te salveze președintele. Nu te aștepta să te salveze Dumnezeu. Nu te aștepta să-ți cadă ceva din cer.

Fă tu, cu puterile pe care le ai, ceea ce poți! Ajută pe cine poți! Învață ceva! Schimbă ceva la tine! Încearcă să înțelegi lumea în care trăiești. Nu mai da vina mereu pe altcineva! Iar dacă, după toate astea, nu iese nimic, măcar vei ști că ai încercat.

Nu aștepta salvarea de la altcineva când tu nu ai oferit-o nimănui!

Cam atât am avut de spus acum. Și nu cred că aș putea vreodată să mă simt inferior pentru că sunt considerat „inadaptat social”. Poate că uneori chiar sunt. Dar, dacă alternativa este să-mi limitez caracterul, bunătatea, curiozitatea și felul de a gândi, doar ca să mă integrez într-o lume în care nu mă regăsesc, atunci prefer să rămân așa.

Andrei Cristian Mateescu- 19 ani

24 septembrie 2026