Eu am picat treapta a doua la liceu. Mulți dintre voi, cei care mă citiți, cunoașteți povestea. Vorbesc de anul 1987. Iulie.
Sentimentul de vinovăție, de ură fierbinte împotriva propriei persoane, care ar fi putut face mai mult, dar n-a făcut (din motive obiective!) m-a urmărit toată viața.
Nu, ai mei nu m-au certat, nu m-au jignit, nu m-au pedepsit (eram destul de pedepsită și așa, pentru că-mi iubeam colegii, liceul, profii și despărțirea de ei a fost o traumă), dar vedeam dezamăgirea și mila pe fețele lor.
Atâta am putut atunci. Învățasem, dar nu destul. Și a fost și neșansa mea. La matematică am luat nota 3 și ceva, iar la CSP și CE 6 și… Media a fost 4.64. Vedeți? Țin minte și azi, după atâta amar de ani. Ghinionul a făcut că în zilele exemenelor să-mi vină menstruația, care la mine se declanșa cu o dismenoree teribilă, vomă, dureri de burtă, de nu vreți să știți! Chiar atunci! La examen! Tu-i soarta mă-sii!
M-am dus târâș la liceu, cu o pungă în care să vomit, burdușită de medicamente (injecții cu Scobutil compus și Papaverină) care mă amețeau și parcă mă izbeau cu fruntea de ziduri.
Mai scrie, Danielo, dacă mai poți! Mai concentrează-te la Venitul Național sau la Naționalizarea din 11 iunie 48! Plus că era și o căldură greu de suportat. Caniculă.
Așa că, am picat. N-am dat vina pe nimeni, ci doar pe mine. Tata a hotărât să urmez calea lui și să fac o școală profesională. N-am vrut, în ruptul capului. Am protestat, m-am zbătut ca peștele pe uscat, am plâns și am urlat.
„Nu și nu! Faci cum zic eu!”, mă înfrunta el.
În cele din urmă, l-am ascultat. Cu lacrimi pe obraz am pornit pe un drum străin, rece, pe care l-am detestat din start. Eșecul a fost total și previzibil.
Când am mai crescut și am avut mai multă încredere în tălpile mele, mi-am găsit singură drumul pe care să calc. Am jurat că, dacă voi fi mamă vreodată, n-am să-mi forțez copilul să facă ceea ce nu vrea.
M-am ținut de cuvânt. Nu știu cât de bine e pentru el, dar așa am făcut. L-am dat la o școală de muzică, pentru că el chiar are talent și chemare spre așa ceva. Vioară și pian la început. Sunt foarte importanți și profesorii cu care lucrează copilul. Mă refer la cei de instrument. Cu cât legătura e mai strânsă între dascăl și discipol, cu atât rezultatele sunt mai bune, mai spectaculoase.
Există însă cadre didactice care reușesc să distrugă tot. E suficent un singur profesor fără har, lipsit de lumină, plictisit, cu probleme personale care îneacă toată comunicarea cu elevul. Un prof care să te poate face să urăști instrumentul, să nu mai poți pune un deget pe el.
Mi-a povestit, mai demult, o prietenă cum s-a lăsat ea de pian. Avea o profesoară amară ca o doctorie. Când greșea vreo notă, o lovea peste degete cu muchia liniei. Fetița a început să urască instrumentul, pe care-l adora până atunci. Mama ei i-a schimbat profesoara, dar răul era deja făcut.
Un alt prieten mi-a mărturisit că băiețelul lui a urmat vioara la un liceu de muzică. Profesorul îi dădea să învețe pentru examene numai piese dificile, pe care elevul nu le iubea. Nu știu dacă erau obligatorii, din programa școlară, dar amicul vedea că alți elevi, de la alte clase, cu alți dascăli, aveau piese cantabile, extraordinar de frumoase. Numai al lui nu! Notele de la exemene au început să fie din ce în ce mai mici. Copilul a prins ură pe vioară, și într-o bună zi, i-a spus tatălui, cu ochii în lacrimi:
„Nu mai pot! Nu mai vreau! Mă chinuie prea mult omul ăsta. Uneori, când mă pune să repet, el vorbește la telefon cu iubita lui și nici nu mă ascultă. Își bate joc de mine! Nu mai vreau vioară! Gata! NU MAI VREAU!”
Și instrumentul, pe care l-a adorat în copilărie, a dispărut din viața lui.
Așa că, eu nu voi interveni niciodată în deciziile, pe care le ia copilul meu, legate de școală. Nu-l voi (mai) certa, nu-l voi cicăli, nu-i voi reproșa. (Voi suferi, cu siguranță, dar poți forța pe cineva să facă ce nu vrea?)
Dorește să urmeze altă cale ? Să urmeze! E un drum pentru fiecare în lumina vieții. Puterea vine și din înfrângeri.
Să auzim de bine!
DFM, 3 iulie 2024
Am spus-o și o voi repeta, ori de câte ori și pe oriunde îmi vine la socoteală, deci acum și aici:
Nu numai că trebuiesc lăsați să-și afle singuri drumul, dar dacă se poate (iar acum chiar se poate), ei ar putea fi încă și mai mult ajutați. Cu adevărat, nu ca odinioară. Se întâmpla adesea ca un copil să nu știe ce vrea la vârsta aceea. Uneori mergeau unii după alții, de dragul prieteniei construite în școală, dar de cele mai multe ori hotărau părinții în locul lor. Fiindcă „ei, părinții, știau cel mai bine”… Iar bine n-a fost nicicum.
Ar fi trebuit să se cunoască din vreme înclinația copilului și îndrumat spre a si-o dezvolta cu folos. Nu suntem toți la fel. Desigur că tu, fată cuminte (mă rog, povestirile tale m-ar putea contrazice 🙂 dar știu că ai fost silitoare la învățătură) și te-ai luptat din greu cu matematica, însă în mod cert erai hărăzită Literelor. Dar dacă pentru noi nu s-a putut, pentru că depindeam numai de buna observație a părinților și plus de asta, să recunoaștem, erau foarte puține domeniile înspre care ne-am fi putut orienta, nu la fel este și astăzi. Acum s-au schimbat multe. S-a lărgit extraordinar orizontul opțiunilor. Dar cel mai mult (și aici voiam să ajung de fapt), acum s-ar putea îmbunătăți situația adulților de mâine, prin aportul psihologilor din școli. Eu așa știu, că există psihologi în școli. Ce fac ei, cât de mult se implică, asta nu mai știu. Dacă stau în cabinete (de la – până la), așteptând acolo să le fie adus „la ordine” vreun elev „recalcitrant”, așa-zis „cu probleme” de câtre dirigintele clasei, am desigur speranțe zadarnice.
Însă dacă merg și se așează prin sălile de curs, observând, ascultând, stau alături de copii în timpul recreațiilor, fixează întâniri cu aceștia (cu toți copiii, pe rând, fără ca să mai planeze suspiciunea că numai unii au probleme), participă benevol la ședințele cu părinții, atunci aceștia ar putea avea cel mai bun cuvânt de spus, i-ar direcționa corespunzător.
Pentru că mersul la un liceu și mai pe urmă, la o facultate, este întocmai ca suitul într-un tren. Ajungi la o destinație, negreșit, însă mai apoi, când te dai jos, te trezești că nu e locul tău acolo. Ce faci atunci? Cauți o stație de autobuz și faci calea întoarsă?
Of! Cu câți oare nu s-a întâmplat astfel? Ori și mai rău. Și-au zis: „Asta e! Așa mi-a fost mie scris!” și s-au resemnat.
Dar întrebarea e: Cine ți-a scris, ce?
„Asta e! Așa mi-a fost mie scris!” și s-au resemnat. Dar întrebarea e: Cine ți-a scris, ce?- Resemnările dor. Resemnările se plătesc scump. Și, da, ai dreptate: chiar, cine ți-a scris? Ce? Eu, pe al meu, îl las să facă ce vrea. Nu mă mai bag o secundă în viața lui. P.S. Te îmbrățișez!
🙁