BIAS. Hm! De când a început spectacolul ăsta pe cer, mi-au murit doi papagali nimfă. S-au speriat. Au fugit trei mâțe și nu s-au mai întors. Iar Mihaela, cățeaua mea săraca, plânge, așa cum o auziți în filmări. Dacă o auziți!
Pentru că, în realitate, zgomotul este mult mai puternic.
Nu, n-am nimic cu aviația. Nu am nimic cu piloții (Chiar îi admir! Cum să nu-i admir?), cu oamenii care iubesc avioanele, cu cei care se uită la cer și văd în zbor frumusețe, tehnică, curaj. Înțeleg pasiunea. Înțeleg și mândria de a avea un asemenea spectacol la București.
Dar chiar trebuie în fiecare an?
Pentru că, din locul în care stăm noi, BIAS nu mai este doar un spectacol. Este un zgomot năucitor. Un zgomot pe care nu doar îl auzi. Îl simți. În vene, în plămâni, în stomac, în tot corpul. Vibrează ferestrele, vibrează lucrurile din casă, îți pocnesc timpanele și, pentru câteva secunde, ai impresia că nu mai există nimic altceva în jur.
Astăzi chiar m-am speriat.
Un F-16 a venit cu o viteză fantastică în direcția casei noastre și, pentru o fracțiune de secundă, mi-am imaginat cel mai rău scenariu: dacă avionul ar avea o defecțiune? Dacă pilotul ar trebui să se catapulteze? Dacă aeronava ar continua, necontrolată, direct în noi?
Știu. Probabilitatea unui asemenea accident este foarte mică. Știu că există proceduri, piloții sunt antrenați, iar asemenea demonstrații nu sunt improvizații. Dar când un aparat militar trece atât de jos și atât de repede peste casele tale, reacția omului obișnuit nu este una de manual tehnic. Este instinctivă. Iar pe mine mă știți că nu-s panicardă sau isterică. Mă rog, cei care mă cunoașteți cu adevărat! 😉
Și mai este ceva despre care se vorbește prea puțin: animalele. Nu vreți să știți câți porumbei, câte rândunele și câte coțofene vezi zburând ca disperatele, năucite, fără să mai știe unde să se ascundă. Pentru ele nu există „spectacol aerian”. Nu există „ediția a VI-a”. Nu există „Traian Vuia”. Există doar un vuiet uriaș care vine din cer și pe care nu îl pot înțelege. 🙁
BIAS 2026 se desfășoară pe 28 și 29 august, la Aeroportul Internațional București Băneasa „Aurel Vlaicu” și ROMAERO. Este ediția a XVI-a, dedicată lui Traian Vuia, la 120 de ani de la primul zbor realizat cu un aparat de zbor autopropulsat. Organizatorii anunță peste 200 de participanți militari și civili, iar sâmbătă, 29 august, programul aerian se întinde de dimineață până seara.
Este, fără îndoială, un eveniment spectaculos.
Dar întrebarea mea e alta: trebuie neapărat ca un asemenea spectacol să se desfășoare deasupra unei zone atât de dens populate? Deasupra caselor? Nu există alternative?
Bucureștiul și împrejurimile nu duc lipsă de terenuri și infrastructură aeronautică. Există Aerodromul Clinceni, la sud-vest de Capitală, unul dintre importantele centre de aviație generală din zona Bucureștiului, unde se desfășoară inclusiv activități de acrobație aeriană. Aeroclubul României îl prezintă drept un punct de referință pentru aviația generală din regiune.
Există și Aerodromul Strejnic, lângă Ploiești, o bază de zbor care dispune de infrastructură aeronautică și activități de cercetare și operare.
Nu spun că BIAS trebuie mutat mâine la Clinceni sau la Strejnic. Nu spun nici că eu sunt specialist în organizarea unor spectacole aeriene. Spun doar că poate ar trebui să existe o discuție. Și o soluție.
Despre posibilitatea ca, măcar o dată, criteriul să nu fie doar „unde avem aeroportul?”, ci și „unde putem face spectacolul cu cel mai mic impact asupra celor care nu au ales să participe la el?”. Pentru că spectatorul poate pleca acasă. Locuitorul rămâne acolo. Câinele rămâne acolo. Pisica rămâne acolo.
Iar un om care nu și-a cumpărat bilet la spectacol nu are, practic, cum să închidă cerul.
Organizatorii spun că BIAS atrage anual sute de mii de oameni și că evenimentul promovează aviația, Bucureștiul și România. Înțeleg perfect argumentul. Dar tocmai pentru că evenimentul este atât de mare și atât de popular, poate că a venit momentul să ne întrebăm dacă nu putem găsi o soluție mai bună.
Pentru că nu orice lucru spectaculos este, automat, și un lucru bine amplasat.
Și poate că, înainte să privim numai în sus și să spunem „Aaaaa, ce frumoooos!!”, ar trebui să ne uităm și în jur. La case. La ferestre. La oameni. La animalele care tremură sub pat. La păsările care fug bezmetice prin aer.
Și la Mihaela, care plânge. Pentru ea, BIAS nu este un spectacol. Este zgomotul care i-a speriat lumea. Și nu înțelege de ce.
DFM 27 august 2026