Mă întorc mereu în Dobrogea cu sentimentul că revin într-un loc pe care nu l-am cunoscut niciodată pe deplin. E un ținut straniu și frumos, aspru și generos în același timp, în care lumina cade altfel, pietrele au povești vechi, iar vântul nu te lasă niciodată cu totul singur. În Dobrogea sunt venele și rădăcinile mele materne. Acolo îmi vine să plâng și să urlu de fericire. E Shangri-La-ul meu.
Am plecat de curând spre Munții Măcin împreună cu un grup de prieteni. Nu aveam de gând să facem performanțe montane, să cucerim vârfuri sau să numărăm kilometri. Voiam doar să fim acolo, în mijlocul acelui peisaj dobrogean pe care îl iubim atât de mult.
Am ajuns la poalele munților într-o zi în care vara își arăta toată forța. Căldura era năucitoare. Aerul tremura deasupra drumului, iar soarele părea că s-a apropiat prea mult de pământ. Parcă ploua cu lavă peste noi. Din când în când, însă, vântul cobora printre dealurile pietroase și ne salva de sufocare. Era fierbinte și el, dar îl simțeam ca pe o binecuvântare.
Parfumurile câmpiei amestecate cu cele venite din localitățile apropiate năvăleau spre noi în șuvoi: pâine caldă, iarbă arsă, jar, piele de cal, lapte, pește, apă sărată, ardei copt, struguri, porumb, coceni și miere. Multă miere, de parcă toate albinele lumii s-au născut aici.
N-am urcat în Munții Măcin de data aceasta. Ne-am plimbat pe la poalele lor, am privit stâncile, vegetația rară, întinderile care se deschideau în jur și am lăsat timpul să curgă fără grabă. Poate că acesta este unul dintre marile daruri ale Dobrogei: nu te obligă să faci ceva. Te îndeamnă doar să privești.
Și, după munți, ne-am îndreptat spre Iacobdeal. Ah… Ce minune!
Lacul de smarald
În apropiere de Turcoaia, într-un peisaj care pare rupt din altă lume, apare lacul. Iacobdeal. O apă verde, intens, ascunsă între pereți de granit. Îmi venea să pictez cu ea… Prima impresie este aproape neverosimilă: ai senzația că ai ajuns lângă un lac glaciar, numai că ești în Dobrogea, într-un ținut în care vara poate arde pământul până la ultima urmă de răcoare.
Lacul s-a format într-o fostă carieră de granit, după ce lucrările de exploatare au ajuns la pânza freatică. Apa a năvălit în carieră și a umplut-o, iar utilajele folosite la exploatare au rămas, se spune, pe fundul lacului. Așa s-a născut una dintre cele mai neașteptate frumuseți ale Dobrogei.
Poate tocmai această poveste face locul și mai fascinant. Natura nu a avut nevoie de un plan. A venit pur și simplu și a transformat o rană făcută în piatră într-un ochi de apă.
În zilele senine, Iacobdeal capătă acea culoare incredibilă de smarald. Stâncile cenușii și apa verde creează un contrast aproape ireal. Privești și, pentru câteva clipe, uiți unde ești.
Localnicii îi spun și „La fântână”, iar apa lacului este alimentată de izvoare subterane. Adâncimea ajunge, potrivit informațiilor disponibile despre loc, la aproximativ 30 de metri. E suficient să privești suprafața liniștită ca să înțelegi că sub ea se ascunde o lume pe care ochii nu o pot cuprinde.
Noi am stat acolo fără să ne grăbim. Am privit apa, am făcut fotografii, am schimbat câteva vorbe, am băut o bere rece ca gheața și mi-a părut rău că n-am avut costumul de baie la mine. Doamne, ce-aș mai fi sărit și eu de pe mal, așa cum făceau copiii de acolo! 🙂
Dacă nu știați, la Iacobdeal există aici un spațiu privat amenajat pentru turiști, cu foișoare, terasă, camping, toalete și dușuri. Se poate veni cu cortul sau rulota, există locuri de picnic și posibilitatea unei plimbări cu barca. Intrarea costă 5 lei.
Dobrogea nu se explică. Se trăiește.
Când am plecat de la Iacobdeal, soarele cobora încet peste ținut. Încă frigea. Căldura nu dispăruse, dar lumina se schimbase. Piatra devenise aurie, iar lacul păstra în el o urmă de verde, ca o bijuterie ascunsă între stânci, ca ochii pe care-i iubești…
M-am gândit atunci că poate acesta este farmecul Dobrogei: nu îți oferă frumusețea la prima vedere, ca într-o destinație construită special pentru turiști. Trebuie să mergi spre ea. Să cauți. Să te abați de la drum. Să accepți praful, arșița, vântul și drumurile care par să nu ducă nicăieri.
Și, uneori, după toate acestea, găsești un lac de smarald.
Iacobdeal merită drumul. Nu doar pentru fotografii, deși e greu să nu fotografiezi asemenea peisaj. Merită pentru senzația aceea rară că ai descoperit ceva. Pentru liniștea dintre stânci. Pentru lumina vie care se așază pe apă. Pentru amintirea că frumusețea poate apărea și acolo unde omul a săpat adânc în pământ.
Iar Munții Măcin, chiar și priviți de la poale, mi-au amintit încă o dată de ce mă întorc în Dobrogea. Pentru că ținutul acesta seamănă cu mine. Și pentru că acolo e o jumătate din inima mea.
Text și foto DFM 15 august 2026
Despre rădăcinile mele dobrogene:
❤️🩷